Austria Viata & Iubire

Am terminat propriul El Camino, de 600 de km, prin Schönbrunn

07/04/2018

De ani de zile, poate 15 deja, visez sa fac si eu faimosul El Camino, ce se termina la Santiago de Compostela, recunoscut pentru ca iti aduce liniste sufleteasca, directie in viata si amintiri cat sa cuprinzi in doua desagi. Iar, dupa ce am citit cartea lui Shirley MacLaine, El Camino, cu atat mai mult s-a pus jar pe focul meu interior mocnit. Din pacate, intre timp, a devenit mult prea turistic pentru gusturile mele, asa ca mai astept sa se mai linisteasca apele si sa se mai domoleasca entuziasmul, ca sa fie intr-adevar o calatorie cu tine insuti si nu chiar ca o plimbare pe Broadway.

Oricum ar fi, astazi, la o plimbare prin padurea peste care se asternuse o patura pufoasa de zapada, am avut o revelatie! Eu am facut propriul El Camino. In alta forma, in alta parte, in alta stare emotionala… dar totusi, asta nu il face sa fie mai putin initiatic.

Cum s-a petrecut minunea aceasta? In decembrie 2016, a venit pe lume fiica noastra, dupa 40 de ore de travaliu, iar zilele si noptile nu s-au mai diferentiat, linistea s-a transformat intr-un perpetuu zumzet (hai, fie, uneori, deseori, chiar urlete), Craciunul a fost o nebunie frumoasa si agitata, iar eu calcam prin viata ca si cand m-ar fi suspendat cineva, fara voia mea, pe tocuri, pe o franghie subtire de tot, deasupra a doua cladiri inalte (dar chiar inaaaaalte!).

Intr-o zi, pe cand avea doar o saptamana, am pus-o in carut si am plecat la o plimbare bine meritata, caci eu nu pot sta locului nici de ma legi de calorifer. Si, spre marea mea surprindere, am descoperit ca doarme copilul ca un prunc (cine oare o fi inventat aceasta vorba, sigur nu avea copil… caci nu dorm deloc nici mult, nici des, chiar din contra), linistit si diafan, ca un ingeras infofolit bine, caci erau sub zero grade in Viena.

Asa ca, pas cu pas, am luat parcul Schönbrunn la explorat. Initial stand la panda sa nu faca ochi asta mica, caci nu tineam mortis sa alaptez in mijlocul parcului, in mijlocul frigului, dand la o parte cele j-mii de straturi de bluze pe care le insirasem pe mine. Dar, se pare ca pruncul chiar dormea atata cat o tineam afara, se trezea doar cand treceam pragul casei, nu stiu ce simt senzorial de scanner avea de realiza ca am ajuns acolo. Cu o acuratete elvetiana, in toate lunile in care am tot plimbat-o asa, s-a trezit doar in prag. Ah, sau mai misca o geana daca indrazneam sa ma asez pe vreo banca sau sa imi trag suflul. Deci ecuatia matematico-fizico era simpla:

un carut + un copil infofolit + miscare de perpetuum mobile (fara nicio posibilitate de popas)

= mama fericita (si inghetata)

Nu a ramas carare nedescoperita in parc, e o zona superba in partea de nord de padure, padure, exista pasari Emu in coltul de nord-est si se pot vedea girafele, fara a plati bilet la zoo. Stiu toate tehnicile prin care se toaleteaza copacii (Schönbrunn este faimos pentru gradinile si copacii extrem de iscusit aranjati), in ce luna se planteaza ce flori, de cate ori pe zi trece trenuletul cu turisti, cate calesti si cati caluti asteapta sa te duca intr-o plimbare romantica, cat costa castanele de la intrarea Hietzing, cate cafenele sunt (una e chiar superba, ascunsa bine)… si as putea continua, dar ce rost are?!

Clar este ca, dupa umilele mele calcule (caci matematica nu a fost oricum niciodata punctul meu forte), am parcurs peste 600 de km pana a venit vara, cate 3 – 4 ore pe zi, indiferent de vreme. M-a prins si gerul si ploaia, am savurat si razele soarelui si veveritele in cautare de-ale gurii, am admirat liliacul cand a inflorit si ratele ce se plimba slobode prin parc, am ascultat vantul si mi-am gasit copacul preferat, am adunat pietricele de pe jos si am facut poze la florile primaverii, am urmarit zeci, sute, poate mii de fete de oameni de prin toata lumea si apoi, m-am pierdut in admirarea frunzelor stralucind sub strat de roua sau gheata. Am plans, am ras, am multumit, am depanat ce ma roade, am cerut ajutor Universului, apoi l-am blamat, apoi mi-am cerut iar scuze. Am trait, am simtit. M-am pierdut si m-am reintalnit. Am cautat si am gasit. Am intrebat si raspunsuri au izvorat din mine, pe care le-am asternut cuminti pe foi razlete de hartie. Am admirat constient, m-am extras din mine insami, am colindat uneori fara tel si fara scop, alteori am uitat de tot si toate, chiar si de mine insami… doar picioarele mai mergeau singure, stiind ca doar asa raman intreaga.

Cand privesc indarat parca vad un film pe Netflix (nu am, dar suna modern) cu cineva care aduce cu mine in rolul principal. Plictisitor film, femeia asta doar se roteste orbeste intr-o miscare caleidoscopica prin parc, cum ar zice Henry Miller. Dar cu cat dau zoom mai mult, cu atat mai mult realizez ca aceste plimbari m-au ajutat sa imi pastrez toate cescutele in dulap, toate tiglele pe casa si eu sa raman inca in toate facultatile si nefacultatile mentale. Iar copilului cred ca i-a prins tare bine, nu a racit deloc pana nu a dat nas in nas cu gradinita, a dormit de a rupt, uneori imi venea sa ma asez cu ea acolo in landou, sa ma acopar cu paturica pufoasa si sa ma plimbe si pe mine cineva cu orele. L-as fi platit in ciorba moldoveneasca, sarmale de care nu am gatit inca niciodata, in povesti citite cu accent de narator, cu casa, masa, bilete de avion, ce dorea!

Dar sa revenim la oile noastre, capritele si orice alte animale vor sa se mai alature! Azi am avut marele Big Bang intern. Am realizat ca uneori nu e nevoie sa mergi pe un drum faimos ca sa faci in tine aceeasi lucrare. Pentru mine acesta a fost El Camino austriac, in loc de pasaport cu stampile… am primit liniste; in loc de dormit prin hosteluri… nu prea am dormit, nici zi, nici noapte; in loc de imbulzeala… am avut ragaz, liniste si alegerea propriei alei din parc pe care doresc sa merg; in loc de Santiago de Compostela… am dat de mine insami, destinatia finala. O destinatie chiar mai subtirica, caci am presarat, ca Gretel prin padure, in loc de firimituri, cate un gram, din cand in cand, pe alei si cotituri… pana “m-am ascutit ca lupta de clasa” scazand fix pe fix cele 14 kg adunate in sarcina. Se pare, totusi, ca nu sunt chiar asa praf la matematica pe cat am crezut!

Asta nu exclude, evidentissimo, visul de a strabate si Spania de-a lungul si de-a latul zonei de nord! Sa speram ca fara landou!

The end… sau To be continued, daca mai nasc vreodata… desi, sper sa am noroc, macar la a doua extragere, de un copil on silent mode. 

“Cea mai implinitoare parte la El Camino…

este drumul insusi.”

Anonim

(Visited 165 times, 1 visits today)
Tu cand ti-ai oferit ultima oara cateva minute pentru a nu face nimic? Dar, chiar nimic?
Cea mai impresionanta lectie de viata invatata de la Emanuel, la primul meu curs de germana din Viena

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole recomandate