Evolutie personala & spirituala Viata & Iubire

Exista o data de expirare pentru blamarea parintilor pentru directia vietii noastre!

01/11/2019

A trecut luna octombrie, cu o toamna sublima in Viena. Frunze multicolore, asternute intr-o patura jucausa pe cararile padurii. Ghinde, conuri si alte minunatii pentru hand-made, asteapta sa fie adunate in poala rochiei mele lungi pana in pamant. Dau si de ciuperci, le miros inchizand ochii si sunt transpusa instant in trecut.

Copil fiind, mergeam, in fiecare toamna, in padurile din judetul Vrancea si cautam, impreuna cu parintii mei, ghebe. Era perioada mea preferata din an, cand eram impreuna toti trei, cotrobaind padurile, inhaland mirosul de natura in plina transformare, adunand uneori flori si ferigi, scormonind buturugile si imprejurimile pentru ciupercile noastre preferate.

Rareori le gaseam singure, ghebele cresc in general in manunchi, pe langa scorburi, unde este suficienta umezeala, dar si o raza de lumina. Erau ani buni, cand, daca plouase bine si acum era cald, adunam plase imense. Sau alti ani mai secetosi, in care trebuia sa ne adancim serios in inima padurii pentru a le gasi. Dar intotdeauna ne asteptau pe undeva, cuminti si gingase cum sunt ele, pentru a ne bucura papilele gustative toata iarna.

Am realizat zilele trecute, in plin dor de ghebe, de cutreierat padurile cu parintii mei, ca aceste ciuperci minione sunt ca familia. Stau in manunchi, imbratisate cate doua, trei, cinci, zece si chiar mai multe. Isi aduna seva in aceleasi radacini comune, cresc la unison, probabil isi impartasesc povesti de noapte buna si se sustin impreuna de vant, urat si singuratate. Cam ceea ce reprezinta si familia in varianta ei clasica, ideala, traditionala. Acel lacas in care te nasti, cresti, inveti, prinzi radacini si aripi, in care descoperi lectii de viata, de suflet, in care te transformi – uneori prin experiente fericite, alteori mai dificile sau traumatice -, in care devii adult si pornesti in cautarea propriului tau nucleu.

Noi, copiii, avem prostul obicei sa le cautam nod in papura parintilor. Sa scormonim ce nu a fost chiar ideal in timpul copilariei si al adolescentei noastre, sa tinem minte o iesire de furie sau vreun cuvant al parintelui, sa inmagazinam in noi absentele lor fizice sau emotionale, prea multa lor iubire, asa zisele “greseli” pe care le-au facut, impunsaturile de la spate, grijile si controlul lor asupra directiei vietii noastre de copil, traumele, durerile, abisurile sufletesti.

E asa usor sa te uiti retrospectiv la acest colaj de 18-20 de ani, in care am fost in sanul familiei, si sa gasesti cusururi. Sa cauti fisurile si sa infigi adanc degetul acolo. Sa apesi pe rani vechi cu ranchiuna si cuvinte dure, in loc de a ierta, iubi si de a pune un pansament emotional.

Cunosc oameni care poarta in viata valize intregi de critici la adresa parintilor. Care, deveniti adulti si parinti la randul lor, inca isi mai invinuiesc parintii pentru tot ce nu merge in viata lor. Care sterg amintirile frumoase din copilarie si raman cramponati in cateva evenimente marcante, invartindu-se in cerc in ele, blamand, incruntandu-se si bolborosind ura, cianura si invinuiri.

Well, FUCK IT!

Vine un timp in viata cand blamarea parintilor pentru viata noastra,

alegerile noastre, ce nu merge cu si in noi sa se opreasca!

Au si ei nevoie de asta, dar mai ales TU. Da, TU!!!! 

Si copiii tai, daca nu vrei sa recreezi inconstient aceleasi pattern-uri emotionale si mentale. 

Asuma-ti o data pentru totdeauna ca au facut ce au putut si ce au stiu mai bine. Sau poate nu au stiut si nu au putut deloc si atata au reusit sa ofere mai departe. Ca au gresit mult sau putin, intens sau sporadic… Ia-le ca lectii! Ia-le ca ofrande! Priveste-le ca pe un cadou pentru tine ca sa te vindeci, sa inveti sa ierti, sa devii tu mai bun decat ei, sa lasi in urma ta relatii mai implinitoare decat ceea ce ai primit tu.

Stiu, stiu prea bine, ca intre parinti si copii exista acele butoane rosii. Mari si grase si dureroase. Care se aprind de la nimicuri. Aparent nimicuri. De fapt, de la teancuri intregi de mici emotii, trairi, amintiri, dureri… toate ascunse sub pres. Insa, lectia cea mai mare pe care am invatat-o, pe de o parte fiind fiica, pe de alta parte, devenind mama, este asta:

Cand un astfel de buton e apasat si simtim in noi furie, frica, nedreptate, durere… eh, ACOLO, CHIAR ACOLO se afla ceva ce urla la tine sa fie vindecat. In loc sa intorci spatele nepasator si sa arati cu degetul spre parintii sau copiii tai, ca sunt rai si ei te fac sa te infurii… adu-ti aminte. ACOLO, CHIAR ACOLO… se afla un punct nevralgic ce necesita atentia, iubirea, vindecarea si acceptarea ta.

Ups! Da, necesita munca! Nu e un quick fix, un lipici minune pentru a repara instant. Nu este o reteta in trei pasi, de doua minute.

Da, cere sa iti asumi responsabilitatea! Da, ia timp! Uneori terapie! Alteori doar sa te interiorizezi si sa iti dai seama ce e acolo. Uneori o conversatie vulnerabila, de la suflet la suflet, cu lacrimi si sfasiere interioara cu persoana implicata. Alteori doar de iertare si iubire, o imbratisare si acceptare. Clar este ca sinceritatea, vulnerabilitatea, autenticitatea sunt necesare!

Insa, nimic din acestea nu se vor putea realiza daca nu iti asumi responsabilitatea! 100% pentru viata ta, pentru tine, pentru alegerile pe care le faci. Si mai ales pentru alegerile pe care NU le faci, caci si acestea iti croiesc drumul personal. A nu vorbi, a nu ierta, a nu lucra cu tine insuti e tot o alegere. Usoara, scurta, dar care nu duce prea departe. Trust me, am incercat-o.

Daca vrei sa vezi schimbari radicale in viata ta, cu tine trebuie sa incepi. Cu tine! Cu tine! Ia o lupa si cauta! Fii atent la emotiile tale si vezi ce mesaje iti aduc. Fii atent cand iti pierzi firea si ce te enerveaza, te infurie, te face “sa iti iesi din pepeni” si acolo muta vigilenta si cauta comorile/lectiile/transformarile ce stau ascunse, asteptand doar sa fie descoperite. Ca ghebele copilariei mele pentru care mergeam zeci de kilometri prin padure.

Furia, tristetea, resentimentele si toata pleiada de emotii negative sunt catalizatoare extrem de puternice, dar “parteneri de viata” epuizanti. Ele, toate, sunt mesageri. Spre exemplu, furia mascheaza de obicei emotii mult mai dificile precum rusinea, regretul, durerea. Brene Brown, printre cei mai cunoscuti cercetatori de emotii din lume, subliniaza faptul ca “durerea negata sau ignorata devine frica sau ura. Curajul e faurit din durere, dar din cea acceptata, vindecata. In timp ce furia netransformata devine resentiment sau amaraciune”. Reaminteste-ti constant: toate emotiile noastre indica nevoia de vizualizare, constientizare, vindecare. Daca nu le vom da drumul… ne vor slei de puteri si, ulterior, ne vor imbolnavi.

Nu exista familie perfecta, pentru ca familia nu este o scorbura in care sa ne ascundem. Familia este locul in care tot ce se intampla are rostul de a ne modela in a deveni cea mai buna varianta a noastra. Invatata pe calea usoara sau pe calea mai complicata si dureroasa. Familia este spatiul in care crestem sau descrestem, in care inflorim sau ne ofilim. Familia este lacasul in care sufletul, trupul si fiinta noastra prind contur, se picteaza in milioane de culori, in care constructiile noastre mentale se finiseaza, in care devenim, redevenim si ne redescoperim.

Daca alegem! Daca alegem sa devenim responsabili! Daca alegem sa iertam si sa vindecam! Daca intelegem (si nu doar mental, ci cu fiecare celula) ca nu putem sa ii blamam pe parintii nostri la nesfarsit!

Ti-am zis, are si asta o data de expirare.

A venit.

Cling! Cling! 

Acum ce alegi sa faci?

 

In paduri se gasesc si ghebe si ciuperci otravite.

Ghebele stau ascunse si necesita munca, atentie, grija sa le gasesti si sa le culegi.

Drumul e mai lung… uneori anevoios.

Ciupercile otravitoare sunt intotdeauna la vedere, rosii, atrag atentia.

Drumul e scurt… si usor.

Incotro, hm?

Sursa foto

(Visited 210 times, 2 visits today)
Facandu-ne griji pentru trecut sau viitor, JEFUIM prezentul!
"I was always somebody's!" Discutia ravasitoare din Irlanda... despre auto-pretuire.

1 comentariu

  • Reply Butterfly 01/11/2019 at 23:21

    Teoria e buna, practica e mai dificila, nu imi blamez parintii pentru prezentul meu, din contra, consider ca lectiile de viata din copilarie m-au calit si m-au ajutat sa iau decizii bune in viata. Pe de alta parte vindecarea mea a fost indepartarea de sursa, nu am putut ierta pana la capat iar solutia mea a fost fuga. Sunt sigura ca au facut ce au putut, ca daca ar fi putut ar fi facut mai bine insa consider ca aceasta acceptare ar trebui sa fie reciproca, si ei la randul lor sa inteleaga ca nu pot mai mult.

  • Parerea ta conteaza

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

    Articole recomandate