Viata & Iubire

Mi-a cazul cerul in cap, Universul in poala, sufletul in tarana… cand am aflat ca ma inseala

07/10/2017

Oh, au trecut ani de atunci, dar e mai proaspata amintirea ca oricand. Caci o pastrez vie, pentru a-mi reaminti si a fi agera in a nu cadea in aceeasi capcana din nou.

S-au scurs ani. Povestea incepe cu un print, cu un barbat ce parea prea desprins din povesti pentru a fi adevarat. Era tot ce imi doream, se comporta asa cum visasem, iubirea era pana la Pluto si inapoi, reciproca. Momentele impreuna erau asa speciale, incat as fi petrecut fiecare secunda din viata mea doar langa el. Spiritualitate, dezvoltare personala, discutii constructive si inaltatoare fara numar, seri pasionale, plimbari, intalniri surpriza dese (caci locuiam in orase diferite), meditatii, India, artificii sufletesti si credinta ca mi-am gasit jumatatea.

Dar, paradoxal, pentru prima oara in viata mea, eram geloasa. Nu prea eram familiara cu acest sentiment. Aveam un gand… ca nu sunt singura. Unica. Asa cum doreste fiecare femeie sa se simta in viata barbatului ales. Ma tot intrebam ce este cu mine. De ce uneori eram ca o lupoaica la panda, punand cap la cap vorbe de-ale lui care nu se pupau. De ce uneori mi se parea ca e altundeva decat afirma?

I-am impartasit aceste ganduri si sentimente si incepeam sa ma simt cam anormal… ca si cand as fi fost paranoica, dar sigur nu aveam cum sa fiu. Am ajuns, pentru prima oara in viata mea, chiar la psiholog, gandindu-ma ca o fi vreo tema de rezolvat, ascunsa prin vreun ungher al fiintei mele, care cere a fi rezolvat. Gelozia asta, bat-o vina. Am ajuns la psiholog si in mijlocul sedintei am plecat. Nu…

Am acceptat ca oi fi eu putin nebuna, de la atata iubire. Mi s-o fi urcat la cap, cum se spune la mine acasa!

Dar cum timpul intoarce cartile pe fata, minciunilor li se scurteaza picioarele si apele se limpezesc… la fel s-a intamplat si cu mine, cand am realizat ca… de fapt, era doar intuitia mea care imi striga sa am grija.

Dar nu, chiar nu fusesem singura in viata lui in acel moment. Da, ma inselase. Doar el stie cu cate. Mai putin conteaza.

Mi-a cazul cerul in cap, Universul in poala, sufletul in tarana si increderea in iad-ul propriu. Am jurat ca eu o sa mor baba batrana, inconjurata de carti si patrupede. Caci daca el, lumina ochilor mei si traind acea iubire unica, reciproca, lasa loc de inca altele… atunci eu ce speranta sa mai am in viata?

Am plans. Oceane. Multe oceane. Si cand mi s-au secat lacrimile am suspinat. Albume intregi de suspine. Si cand s-au terminat si astea am ramas cu privirea in gol si sinele pierdut. Zile si saptamani la rand. Cum?

Dar viata, cu ale ei “coincidente”, imbracate in sincronicitati impletite in destin, m-a condus catre locul meu, drumul meu… viata mea.

Dar, din oceanul de lacrimi, din albumele de suspine si din tavanul in care mi-am atintit nestiut privirea, am invatat ca gelozia mea, neexistenta pana atunci… era de fapt intuitia. Sa ne incredem femei in ceea ce simtim, caci rareori ne inselam. Nu afirm sa devenim paranoice si sa cautam nod in papura, dar viata nu ne aduce nicio certitudine. Dar sa ne ascultam acel susur interior cand doreste sa ne atraga atentia.

Da, port cu mine aceasta lectie… desi, as fi preferat sa nu o fi invatat asa niciodata!

“Sa te feresti totdeauna de acela care te-a înselat o dată.”

Publilius Syrus

 

 

 

Barbatilor nu le place (deloc) sa li se umble prin telefon. Punct.

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza

Articole recomandate