Austria Viata & Iubire

Nasterea naturala a fiicei mele in Austria… dupa un travaliu de peste 40 de ore.

10/05/2017

Mi-au spus ca fetita mea e asteptata sa vina pe lume pe data de 13 decembrie. Citisem deja un munte de carti despre nasterea naturala, fara nicio influenta sintetica sau alte intravenoase… asa ca pe vremuri. Eram hotarata: las lucrurile sa curga, eu mi-as dori sa nasc 100% natural, dar cum e mai bine, asa voi face.

40 de ore! 40 de ore de travaliu au urmat. In care, am lasat totul sa curga in ritm normal… dar am realizat ca nasterea este, de fapt, un proces cu tine insati. Intr-adevar depinde mult de copil, dar si mai mult de corpul si mai ales de mintea ta.

Totul a inceput duminica noaptea, cand m-am bagat in pat pe la ora 23:00 si am avut senzatia ca mi s-a rupt apa, dar nu asa ca si cand a aruncat cineva cu ligheanul plin de apa pe mine, ci pic-pic mai degraba. Apoi am zis ca mi se pare. Dar a tot continuat aceasta senzatie, asa ca mi-am trezit sotul, l-am informat despre noul status si am ales sa mai stam acasa sa vedem ce se intampla. Au inceput si ceva contractii usoare si pe la 3 noaptea am plecat spre spital, desi la curs ne recomandase sa ramanem acasa pana cand contractiile sunt constante si dureaza cam un minut, la fiecare cinci minute. Deoarece alesesem un spital aflat in capatul opus al Vienei, ne-am hotarat sa il strabatem noaptea, cand e traficul mult mai lejer, in comparatie cu cel de la prima ora a diminetii de luni.

M-au bagat direct in sala de nasteri si toata lumea se astepta sa nasc in aceeasi zi, contractiile erau deja constante si destul de dureroase, dar, din pacate, dilatatia era egala cu 1. Am ramas in sala toata ziua, dilatatia se incapatana sa ramana cam la fel. Realizam ca tot ce invatasem legat de respiratie, de la cursurile de hypnobirthing si altele, nu prea aveau efect. In plus, din sala de nasteri alaturata, am auzit la un moment dat o femeie urland de as fi jurat ca o tortureaza cineva live… incat mi s-a facut o frica mormantala. In mintea mea se derula urmatoarea caseta: “Daca doare in halul acesta de tare acum, cand e inca la inceput si dilatatia e 1, cat poate dureaaaaa la nasterea efectiva?” Mental am blocat dilatatia, de frica ca o sa doara si mai tare, dar de asta mi-am dat seama mult, mult mai tarziu.

Pe seara, doctorul meu, ce are in spate o experienta de peste 40 de ani la nasteri, mi-a spus ca nu risca sa imi induca contractiile, caci sansele sunt foarte mari sa ajungem la cezariana, luand in calcul ca al meu corp nu ma ajuta mult momentan si copilul era estimat sa fie mare. Asa ca ma interneaza si dimineata, daca ramane situatia la fel, ma trimite acasa, iar daca dilatatia creste vedem atunci ce e de facut.

O noapte intreaga am petrecut dandu-ma jos din pat din 7 in 7 minute, tinandu-ma de marginea de metal a patului si incercand sa trec de inca o contractie. Fara prea mult zgomot chiar, sa nu imi trezesc sotul, care alesese sa ramana alaturi de mine intreaga noapte.

Deja era luni seara si eu nu mai dormisem de sambata, caci sufeream de insomnii in sarcina si deja eram in travaliu de duminica. Noroc ca o prietena mi-a spus urmatoarele:

“Alina draga, cu fiecare contractie, zambeste si spune ca a ta fiica este mai aproape de tine, sa o iei in brate. Binecuvanteaza fiecare contractie si multumeste cand devin mai intense.

Cu cat sunt mai dureroase, cu atat copilul tau se apropie mai mult de bratele tale”.

Asta insemna schimbarea completa a paradigmei pentru mine si asa am facut intreaga noapte, caci gandul de a ma intoarce acasa, avand contractii la maxim 7 – 10 minute, ma ingrozea cumplit.

La prima ora a diminetii de marti, pe la 4:00, aveam deja dilatatie trei. Mult mai bine, dar totusi lung drum ma astepta. Desi, acum, cand ma uit retrospectiv nu as schimba nimic, a fost perfect asa cum s-a derulat, caci am invatat cateva lectii esentiale pentru mine, ca femeie, ca mama, ca fiinta.

Am avut noroc, caci pe tura a venit o moasa extraordinara, Tamara, care intreaga zi s-a roit mai mult prin sala de nasteri unde eram eu. Mi-a pus CD-ul preferat, carat tocmai din Vietnam, mi-a pus in lampa de aromaterapie niste amestecuri realizate de un om tare special din Viena, mi-a ales culori calde si lampi de veghe in sala de nasteri, ca sa imi dea senzatia de acasa, m-a mangaiat pe crestet, m-a masat pe unde era dureros si cate si mai cate. Pe la 10:00 am cerut o epidurala, caci deja simteam ca ma lasa vlaga, oricat de amazoana credeam eu ca o sa fiu. De unde… as fi dat orice sa pot sta linistita 15 minute macar. A fost dar divin epidurala asta, oricine o fi inventat-o, ii scriu un acatist. In paralel, mi-au introdus intravenos si oxitocina pentru a declansa contractii mai puternice, caci dilatatia parea sa intelega mesajul. Stiam ca Tamara va termina tura la ora 19:00 si ma ingrozea gandul ca va pleca si va veni altcineva, deja prinsesem multe ture de doctori si moase de cand ajunsesem in spital si doream sa nasc cu ea, cu aceasta femeie, care in chinurile nasterii, imi parea aievea ca e chiar inger.

Bine mersi, de la epidurala, deja radeam ca in copilarie, ma relaxasem ca sub efectul unor sticle pline de vin de Toscana, chiar dormisem aproape doua ore fara sa misc o geana sau deget. Am intrat in faza intermediara, pe care deja o resimteam destul de serios, caci epidurala te ajuta cu durerea, dar ce faci cu presiunea? Simteam ca nu ma mai pot aseza, ca m-as aseza pe propriul copil. Senzatia care te bantuie e ca ai inghitit o minge de baschet, asa din pura greseala, si ca e pe cale sa iasa pe unde nu ar trebui. Respiram, respiram si tot vizualizam, imi repetam mantra ca al meu copil e pe cale sa se apropie, ca o voi tine in brate.

A venit si doctorul si a spus ca mult nu mai dureaza, deja se apropia vertiginos bucatica aia intensa, cand urla toata lumea la tine, ca in filme:PUUUUUSH! Dupa primul impins, doctorul a facut semnul de time-break si mi-a spus ca nu o sa nasc niciodata daca asta inteleg eu prin impins. Mie mi se paruse ca imi iese inima prin gat de la impins. Mi-a repetat: ochii si gura inchise, nicio urma de urlete sau gemete si impiiiiins, taaaaare. Bun, mai fac o incercare, isi da doctorul ochii peste cap si la fel: nu bun! De data asta chiar simtisem parca cum inima imi gadila omuletul din gat, dar se pare ca tot nu era suficient.

Mai analizeaza o data doctorul situatia si imi spune ca mai incercam de trei ori, daca nu, folosim vacuum. Copilul cica e mare, puterile mele sunt pe cale de scurgere si mai bine nu riscam. Ideea, de a lipi ceva pe capul copilului si de a-l trage de acolo, mi s-a parut asa de infioratoare, incat m-am pus pe impins visceral, din acela de credeam ca o sa mi explodeze celulele in corp si se vor lipi ca Flubber de tavan. Unu. Ceva mai bine am vazut eu dupa mimica doctorului. Doi! A iesit parca o bucata de cap… zicea sotu’ ca ii vede capul. Bun! Trei! Am impins si ultimul miligram de suflare, de frica ca asta e ultima sansa. In dreapta mea urla sotul in romana: “IMPINGEEE!”, in fata mea – dreapta, moasa tipa si ea in germana “PUSCHEEEN!”, iar in fata mea – stanga, doctorul, cu vocea lui hotarata nu se lasa mai prejos, cu o engleza impecabila: “PUSHHHHH!”. Si asta a fost! Nu imi mai aduc aminte decat sarutul sotului meu pe obraz si inima mea sub forma de copil, pusa pe piept, urland. Probabil se speriase si ea saraca de concertul asta trilingv. Da, era mare, cea mai mare din sectia de nasteri de la acel moment, peste patru kilograme. Se pare ca nu ar fi stricat sa mananc ceva mai putine galeti de cirese si mai putine dulciuri. Macar a fost in topul punctualitatii, se vede ca s-a nascut in Austria. A ajuns pe lume pe 13 decembrie, cu trei minute inainte ca Tamara sa isi incheie tura.

Am plecat din maternitate nu doar cu un prunc, ci si cu cateva lectii:

1. Mintea si ceea ce ne repetam mental fac o diferenta covarsitoare. DOARE si DOOOAAARE tare, dar daca pleci de la premiza asta o sa fie bine. Nu e o durere comparabila, dar acea durere mi-a dat o forta interioara pe care nimeni si nimic nu mi-o mai poate lua inapoi pe viata. Nu as alege cezariana versus nastere naturala decat in caz de risc, aceasta metamorfoza de la femeie la mama este ca iesirea unui fluture dintr-un cocon. Pur si simplu, e ca si cum esti alta fiinta.

2. Repeta cu fiecare contractie ca ii multumesti ca a venit si, astfel, copilul tau este mai aproape de tine. Este esential ce ne repetam in acele ore. Cunosc mame care au nascut in trei ore, aplicand principiile de la hypnobirthing si nasteri constiente, respirand si vizualizand ca totul se intampla usor si natural. Eu m-am blocat pe mine insami mult prea mult din cauza fricii de durere, dar asa a fost sa fie pentru mine, pentru a invata.

3. Nu am avut o moasa privata si am avut norocul cu Tamara, caci am nascut exact cum visam, cu muzica frumoasa pe fundal, cu lumini difuze, cu aromaterapie etc. Dar, daca era altcineva pe tura? Daca poti, alege sa te insoteasca cineva de incredere in acest proces: o moasa, o prietena care a trecut prin asta, cine iti e tie drag. La urmatorul copil, clar mi-as dori sa am o astfel de femeie alaturi de mine, caci noi femeile ne insuflam forta, campurile noastre de energie influenteaza si ajuta.

4. Urmatoarele zile sunt foarte, foarte dificile. Somn intrerupt, in niste pozitii incomode (cum iti permit taieturile), alaptatul este de-a dreptul un maraton emotional, mental, fizic si hormonal (din pacate nu e ca in filme si in carti de pui puiul la san si gata – cel putin nu si la noi), schimbari hormonale comparabile cu cel mai intens roller-coaster din lume si cate si mai cate. Asa ca e bine sa ne odihnim inainte binisor si sa avem ajutoare (desi eu am fost super, mega anti-ajutoare, pana in clipa de dupa nastere).

Recuperarea a fost foarte rapida, in cateva zile eram ca noua, nu stiu cum este dupa o cezariana, caci nu pot compara. Am ales o nastere naturala pentru ca asa mi-am dorit, dar mai ales ca m-am gandit ca prefer sa imi fie greu cand copilul meu nu este inca aici, cand pot sa ma dedic complet nasterii, iar recuperarea este usoara si normala. Pe mine efectiv ma ingrozea gandul sa am grija de un nou-nascut si sa trec prin toate momentele de cumpana de dupa nastere, avand o taietura in abdomen si fiind incapabila sa ma misc cat de cat. Dar mi se pare ca este important ca fiecare sa aleaga ce i se potriveste, sa isi urmeze intuitia si ce crede ca e mai bine, caci suntem cu totii diferiti. Am ajuns in fata atat de multor alegeri, cat sa fie de ajutor oricaruia dintre noi.

Oricum ar fi, acest proces este atat de implinitor si transforma o femeie atat de mult, incat parca, simti ca deschizi usa catre o in alta lume din tine insati.

“Cele mai pretioase bijuterii pe care le poti

tine in jurul gatului tau sunt bratele copiilor.”

Anonim

Sursa foto

Cate destine nu s-au scris niciodata, caci primul cuvant nu a fost inca asternut? Cate? Oh, prea multe...
Reintalnirea. Cu tine... murmur.

1 comentariu

  • Reply Destainuiri despre primele patru luni de dupa nastere | Explorimentez | Sete de viata <3 www.explorimentez.ro 22/08/2017 at 17:21

    […] Ei, cam asa am simtit eu ca a fost perioada imediat dupa nastere (aici, articolul despre nasterea naturala a fiicei mele in Austria). […]

  • Parerea ta conteaza

    Articole recomandate