Viata & Iubire

Nu am vrut ajutor dupa nastere. Apoi am sechestrat-o pe mama in casa mea

08/09/2017

Preaslavite sa fie mamele noastre, care ne sar in ajutor chiar si atunci cand le dam bobarnace fara incetare, cand suntem uragane umblatoare, cand ne rafuim cu ele, chiar si cand sunt nevinovate ca o randunica.

Noua luni de sarcina si inca vreo 20 de ani inainte am fost promotoarea (da, da, din aia inversunata) a non-ajutorului dupa nastere.

– Ce mai, sunt atatea familii care au avut copii si i-au crescut bine mersi in nucleul mama – tata, nu? Noi de ce nu am fi la fel? Ii argumentam eu pasionata sotului meu, in timp ce respiram greu de la burtoiul ce statea sa se rostogoleasca fara stiinta mea.

El, saracul, tot incerca sa ma imbuneze. Ca totusi e bine sa avem ajutor, macar din cand in cand. Eu, gesticuland inflacarat(doar cu mainile, caci era greu cu tot corpul de insarcinata), imi duceam argumentatia la un nou nivel. Asa au decurs multe seri de ale noastre. El oftand neimpacat si eu mandra, ca ma tin tare pe pozitii.

Eheee, are viata asta un fel de a fi! Mai ca as zice ca s-a inspirat din filmele cu Louis de Funet si nu invers.

Am reusit, eu si sotul meu, sa cadem la o invoiala, cat sa fim amandoi pe aceeasi coarda, bine – bine suspendata. Pentru ca locuim in Austria si bunicii in Romania, sa le luam bilete de avion pentru Craciun si la mame sa le luam chiar Flexi, adica sa putem sa le ajustam datele de zbor daca ar fi nevoie. Asta inseamna ca mama mea urma sa aterizeze pe 15 decembrie, la doua zile de la data estimata a nasterii.

Ziua cea mare a venit, la fel si mama mea, exact cu o seara inainte de externare, cat sa am supa aburinda pe aragaz. Potriveala austriaca, ce sa mai! Doar ca zece zile mai tarziu, cand mama si tatal meu urmau sa plece inapoi in tara, pe mine m-au apucat tremuraturile si o spaima, pe care am mai simtit-o cand am vizionat filmul Saw III, in randul doi de la cinematograf. M-am agatat de poala fustei ei ca in copilarie si i-am spus ca ea nu pleaca nicaieri.

Draga de ea, s-a conformat. A mai stat inca o luna! Dupa care iar a revenit pentru doua saptamani. Am scris deja aici un articol despre cat de grele au fost primele luni de dupa nastere pentru mine. Dar, fara mama alaturi, o furnicuta in perpetua miscare prin casa, facand acte de eroism intre aragazul plin de oale si patruland zeci de kilometri prin sufragerie cu bebe in brate si imbarbatandu-ma, in timp ce eu adunam oceane de lacrimi… nu stiu cum ar fi fost.

Da, nu mai sunt promotoarea numarul unu al non-ajutorului in primele luni cu un bebe. Sunt sigura ca pentru unele mame e mult mai bine asa, in linistea  caminului si avand grija singure de odor. Fara cineva alaturi.

Eu, in schimb, am devenit sustinatoarea ajutorului, de orice fel, care te ajuta sa pui capul pe perna si iti intinzi oasele, sa poti face un dus (nu din acela luuuung ca pe vremuri, e bun si unul de cinci minute) in liniste sufleteasca, care iti pune o farfurie de mancare calda pe masa, ca in povesti minunate, in timp ce tu orbecai intre o stare de somnolenta si alta de nedumerire, nestiind de ce e un bebe la tine in sufragerie si lumea te striga Mama. Cred ca sotul meu zambeste pe sub mustati (desi nu are), aducandu-si aminte de mine in serile noastre de debate constructiv.

Multumesc,’ mama… fara tine nu as fi azi asa cum sunt. Si da, imi pare rau, pentru toate prin care ai trecut cu o rebela ca mine, care zice nu cam la orice ai propus vreodata.

“Sufletele de mama n-au nicio cumpatare la recunostinta,

cum n-au nici la iubire.”

Hortensia Papadat-Bengescu

Sursa foto

 

Am invatat ca toate lucrurile au un anotimp al lor!
Cum e sa locuiesti pentru trei zile intr-un muzeu otoman din secolul XVII?

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza

Articole recomandate