Evolutie personala & spirituala

Pe cine, mai, sa iert? Pe Nenorocit? Dupa ce mi-a distrus viata?! Glumesti, asa-i?!

15/07/2015

In balansoarul vietii ma leganam, cautand rostul meu pe aici…

Pe tavalugul de probleme si emotii alunecam, agatandu-ma cu unghiile de marginea prapastiei.

Voiam o viata mai buna pentru mine. O viata mai buna pentru copiii mei.

Atat voiam!

Motivatia asta apriga, descatusata, o lua de-a berbeleacul spre incotro si nu se mai oprea pana inima nu mi-a spus: Gata, nu mai pot! Si atunci am cazut in genunchi.

Bagaje intregi cu amintiri am carat cu mine, sa nu uit carecumva, vreo clipa de extaz, vreun ceas de deznadejde, vreun zambet sau lacrima scursa prin fondul de ten.

Dar tare grele mai erau! Toate bagajele mele dragi.

Apoi l-am recitit pe Mark Twain si am descoperit acest citat: “Iertarea este mireasma pe care violeta o lasa pe calcai cand acesta o striveste.”. Si am simtit in paharul pesimismului meu cum un graunte de nisip se zbatea sa ramana la suprafata. M-am uitat mai bine. Era speranta. Speranta mea, care se lepada de costumul desertaciunii.

Am pescuit micul graunte cu o lingurita aurita si l-am plantat. L-am asezat la soare, pe terasa si ii povesteam, cu lacrimi in ochi  si oftat prin pori, despre timpuri dincolo de timp, de el, de noi, de ce a fost. Si nu mai e! Nenorocitul. Ce proasta am fost sa cred in vesnicie.

In timp ce tu cresteai in olanul cu violete, speranta parfuma fantoma de viata in care mai traiam. Respiram greu aerul rarefiat printre ganduri negative si desertaciune sufleteasca. Dar aroma ma imbata si mai uitam pe alocuri. De tine, de noi, de ce am fost. Candva. Nenorocitule!

Nu stiu daca de la lacrimile mele varsate la radacinile tale sau de la samburele de speranta inchis in tine… ai inflorit. In olanul meu, care face parte din viata mea, deci ai cam inflorit in viata mea. Aveai forma de iubire. M-ai privit agale si nu stiu daca mi s-a parut, dar jur ca mi-ai spus: Iarta-l!

– Pe cine, am intrebat? Pe nenorocit?

– Da, da, pe el intocmai. Il cheama DAR!

– Dar, DAR??? DAR de unde? Mi-a distrus viata! Nenorocitul!

– Iarta-l, cea care isi distruge viata esti tu! El e un dar, ti-a deschis portile durerii, prin care sa treci ca sa descoperi ce puternica esti. Iarta-l si lasa-l sa se duca. Unde o vrea el.

– Sa ii dau drumul… nuuuu, nu vreau. Lasa-l aici sa il mai chinui putintel, cum m-a chinuit si el pe mine!

Bobocul din olanul meu a oftat, se vede ca nu am inteles nimic. Din esenta lui.

Am adormit cu Nenorocitul in gand. Ma bantuie. Sau il bantui eu, oare?

M-am trezit si am realizat ce voia peticul de speranta de la mine. Sa incetez sa ma mai autoflagelez, cu fantasme din trecut, pe care le car anevoie in viitor. Eliberandu-l pe el, descatusez stransoarea asta din inima mea. Si simt ca incep iar sa respir. Pentru prima oara in atatia ani.

DAR il cheama… cica… Nu Nenorocit!

“Daca ierti, iarta totul!

Altfel nu ar mai fi iertare!”

Lev Tolstoi

Sursa foto

Si ce sa-i faci! Cautandu-te pe tine, m-am descoperit pe mine. Adio - tie! Buna - mie!
Esti frumoasa! Nu lasa pe nimeni sa iti spuna altceva! Nici macar pe tine insati!

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza

Articole recomandate