Austria Calatorii

Pensiunea Lucinel, casuta din povesti unde sa poposesti in vacanta ta prin Viena

29/05/2019

La pensiunea Lucinel am ajuns, pentru prima oara, intr-o zi ploioasa de vineri. Am intrat in gradina si mi-am adus aminte de curtea bunicii, lunga si mare, plina cu copaci roditori, cu muscate si flori colorate strajuind bucuroase scarile si intrarea in casa.

Parfumul de iarba proaspat taiata, combinat cu cel al ploii, mi-au adus asa o stare de bine, incat m-am intrebat… ce coltisor de rai mai este si acesta? Desi atat de aproape de Viena, o liniste deplina te invaluie, pasarile ciripesc si aceasta cazare ti se pare ideala pentru concediul sau popasul tau in Austria.

Apoi l-am cunoscut pe Lucian, un “om pe cinste” cum i se spune la mine in Moldova, care este si locul unde s-a nascut si a crescut. Ceea ce parea sa fie o discutie de cateva minute s-a transformat in povesti ce au tinut ore intregi. De la istorie, s-a ajuns la filosofie, apoi din nou la istorie, apoi la turism, economie, capitalism sau povesti impresionante de viata. Inalt si atletic, iti inspira respect, si, in acelasi timp este simpatic, erudit si cu suflet mare. Fascinat de tot si toate, iti inspira pasiune pentru viata. Va spun, chiar daca ma repet: “un om pe cinste, de toata isprava!” Din cand in cand mai pronunta cuvinte moldovenesti, care parca ma ungeau la suflet, teleportandu-ma in tineretea mea traita in Focsani. Cuvinte vechi sau regionalisme haioase, pe care prea putini le mai folosesc… desi este stabilit de mai bine de 30 de ani in Austria.

Povestea lui poate fi lejer ecranizata intr-un film, clar motivational. Luptator profesionist, a facut parte din lotul national al Romaniei, pe vremea comunismului. Asa a avut sansa de a iesi din tara la campionate internationale si, desi tarile vizitate erau Ungaria, Polonia, Slovacia, asa i-a incoltit ideea ca fara libertate nimic nu are gust. Sistemul din Romania il sufoca, isi dorea aripi sa zboare. S-a pregatit temeinic alaturi de alti sase prieteni, luptatori si ei, pentru marea scapare, pentru misiunea imposibila de a parasi definitiv Romania acelor vremuri.

Pregatirea a constat in ore si ore si ore si multe alte ore de inot, de invatat limba sarba, au stat cu urechile ciulite la orice veste despre treceri peste granitele Romaniei, precum si atenti la spionii sub acoperire ce isi faceau deseori veacul printre sportivi. Caci, acestia gustasera din gustul occidentului, asa ca aveau o “foame” mai mare de a trai in afara.

1986. Noapte. Tot o vineri. Au sarit in Dunare, toti sapte. Si au inotat ore intregi, atenti la salupele care verificau apele, in liniste, fara a avea motorul pornit. Singurul document, pe care il avea cu el, era certificatul de nastere, “tras in tipla” de un cafegiu din Bucuresti, ca sa reziste invaziei apei. Ajunsi in Serbia, le-a luat aproape patru zile de mers pe jos ca sa ajunga la Belgrad, fiind permanent atenti la totul din jurul lor, uneori stand chiar si ascunsi pe timpul zilei. La Belgrad, s-au urcat intr-un tren si au ajuns pana la periferia vestica a Iugoslaviei. De aici, au trecut pe jos granita spre Italia, mergand spre Trieste.

Lucian si camarazii lui aveau un singur numar de telefon, al unui suedez, luptator si el, cunoscut la unul dintre concursuri. Au dat de el, cu chiu cu vai, si acesta le-a recomandat sa mearga in Austria, caci Italia nu le era de prea mare ajutor. La granita dintre Italia si Austria au luat-o iarasi pe jos, aceasta fiind nepazita, in afara de punctul de control pasapoarte. Ajunsi cu trenul in Viena… nu le venea sa creada.

Visul lor a fost sa scape, focusul lor a fost sa reuseasca sa treaca Dunarea inot. Nu erau pregatiti ca aceasta calatorie sa ajunga la o destinatie. Pentru acest punct din viata lor, nu mai aveau trasat niciun plan de bataie, nicio idee. Se uitau in jur si cautau idei. Ce sa faca? Incotro sa o ia? Cum sa se descurce fara a sti boaba de germana? S-au dus la lagarul pentru emigranti Traiskirschen si acolo au stat cateva saptamani. Pentru ca nu au primit azil politic, li s-a spus ca sunt pe cont propriu. Au cautat ceva cluburi de lupta, dar fara succes. Era totusi 1986, nu tu Google, nu tu internet. Doar recomandari, batut la usa, strabatut strazile.

Daca in Romania, sportivii de performanta aveau salariu de la stat si erau “scosi din productie”, deci nu lucrau, alta era situatia in afara. Intr-un final, ajutati de un traducator de origine maghiara, cunoscut in lagar, au reusit sa intre in contact direct cu un club de lupta din sectorul 21 al Vienei. Dar, buzunarele si stomacul trebuiau si ele umplute cu ceva, asa ca s-au apucat sa accepte orice loc de munca, pentru a supravietui. A fost spalator de vase, a lucrat in constructii, a lucrat in serele din jurul Vienei, a cules capsuni si legume, a lucrat la o tipografie, a facut orice a putut pentru a se pune pe picioare in noua lui viata.

“In primul an mai era si teama ca putem fi gasit la Viena si tarat inapoi, intr-un loc de unde am fugit totusi. Stateam cu totii cu aceasta teama de a nu putea sa vorbim liber cu familiile noastre, de a nu mai putea niciodata sa ne intoarcem in tara, de a fi poate prinsi.”…mi-a zis Lucian cu nostalgie in glas, aici la pensiunea lui, casa construita de el.

Insa, dupa revolutia din decembrie, pe 2 ianuarie 1990, era deja in vizita in Romania, fericit ca poate sa-i revada pe cei dragi, sa viziteze locul lui de obarsie, sa ia legatura cu antrenorul si cei lasati in urma. In 1991, se lasa definitiv de lupte in Austria, desi, cand il vezi, pare ca s-a ocupat cu asa ceva vreme serioasa din viata lui. Nu prea iti vine sa te iei la cearta cu el.

Usor, usor, a inceput negotul intre Romania si Austria, cand tara era in forfota maxima, cand lumea mai avea ceva bani si nevoile si visurile lor, atat de mult incarcerate, puteau acum prinde contur destul de usor. Dupa 10 ani de la revolutie, Lucian renunta la job-ul lui si se hotaraste sa isi faca o pensiune, pentru a avea “tot omul, la drum, unde sa isi puna capul pe perna”.

Dar omul de isprava si ambitios rareori se opreste din a visa si din a infaptui. De la o pensiune cu sapte camere, care era si este aproape tot timpul plina, Lucinel a mai deschis un hotel, Arion cu 75 de camere, un al doilea hotel, Marc Aurel cu 38 de camere, si o a doua pensiune. Si toate acestea in decurs de doar cativa ani.

Imi place sa ascult omul cand vorbeste si, mai ales, sa aud si in spatele cuvintelor pronuntate. Mai este o voce acolo, ascunsa printre randuri, la fel de graitoare ca si cuvintele in sine. Uneori, poate, chiar mai graitoare. Dincolo de povestile si discutiile avute cu Lucian, am realizat ca este pasionat de oameni, sa interactioneze cu ei, sa le ghideze pasii in vacanta lor, sa le dea un sfat unde este cerut, sa simta si sa indrume. Fizic, dar si sufleteste. Daca ar fi inregistrat pe AirBnB sunt sigura ca ar fi decorat cu Mega Super Coolest Host, cu viteza luminii.

Nu l-am auzit niciodata pronuntand cuvantul client… ci doar “oaspetii mei”, o forma profunda de respect pentru cei ce ii calca pragul. Imi povestea cat de atent le raspunde tuturor, ca atunci cand cineva ii scrie un email lung si cu fraze de introducere, isi ia timp si le scrie cel putin la fel de mult, ca dovada de respect pentru timpul acordat si pentru caracterul lor. Daca cineva ii scrie in graba, il suna si vorbeste cu el/ea, ca sa inteleaga exact ce are nevoie si, abia apoi, ii prezinta unde si cum il poate caza. “Eu il respect pe calator, pe oaspetele meu. Si de aceea doresc sa ii ofer ceea ce isi doreste el, ceea ce asteapta sa primeasca.”

Si, uite asa, pensiunea Lucinel, devine “acasa” pentru cei ce doresc sa descopere Viena sau Austria. Totul este “luna de curat”, gradina te imbie sa stai in aer liber, terasa si semineul te invita la depanat povesti. Camerele si apartamentele sunt de anul trecut redecorate si au un aer specific, o combinatie de Austria cu Romania, de home-home asa.

“Atu-ul meu este si a fost dintotdeauna sinceritatea. Oaspetele meu va fi tot timpul tratat cu sinceritate si atentie, stau la povesti cu el, ii arat cea mai buna si cea mai ieftina varianta de a vizita Viena, in functie de durata calatoriei si bugetul sau. De la mine afla ce poate face, concret, concret, in oras.” zice Lucian. “Nu ii lasa de izbeliste”, ii place sa fie alaturi de ei, cu o vorba buna si o parere pertinenta, uneori la o tuiculita pe terasa sau o poveste in fata semineului.

Pensiunea Lucinel pune la dispozitie o oferta de cazare in Viena greu de egalat si are un rating de 4,9* din 5*. Pentru trei nopti costa doar 99 Euro/ camera de doua persoane sau 199 Euro/ apartament de patru persoane. Este aproape de zona centrala vieneza, la doar 15 minute de mers cu masina sau la circa 30 de minute de mers cu trenul urban S7.

Daca vii cu masina, este exact pe drumul tau spre Viena, nu departe de aeroport si destul de aproape si de Parndorf. Pentru “cei care nu se scalda in bani”, cum zice Lucian, exista varianta sa vina cu cea mai rapida cursa de avion (de obicei si mai ieftina), sunt asteptati ca adevarati oaspeti la aeroportul din Schwechat, iar transferul pana la pensiune este complet gratuit. Sau i se pot lua doar bagajele, daca prefera sa mearga direct in oras.

In timp ce povesteam, ii suna lui Lucian telefonul. Vorbeste cu cineva si apoi i se vede o licarire in pivire. L-a recunoscut. Apoi imi zice, ca e un oaspete care a stat la el acum mai bine de 10 ani. Il intreb cum de ii tine minte pe toti. “Pai, cum sa nu ii tin minte? Imi sunt asa dragi si ii respect pe toti.”

Oranduieste mesaje cu detalii turistice care sunt trimise in avans, face rezervari la restaurante in oras, si pregatesteste, bineinteles, micul dejun la pensiune, pentru cei care doresc acest serviciu optional. Lucian, onest, dedicat si plin de verva, iti va ramane viu in amintire, asa prin sarmul sau contagios, simplitatea sa complexa si franchetea lui daramanta. Autentic.

Imi mai zice, in drum spre masina, “ca suntem cu totii pilituri intr-un ocean magnetic” si apoi imi ghiceste zodia sub care m-am nascut, doar uitandu-se la moaca mea. Am plecat perlexa de acolo si recunoscatoare ca astfel de romani, cu visuri si putere de a le aduce in realitate, exista. Atat in Romania, cat si in afara ei. Romani cu care iti e drag sa stai de vorba, romani in suflet, in sange si in maduva. Il intreb care este visul lui cel mai mare… si imi raspunde ca “As dori sa stiu 10 limbi straine pana la sfarsitul vietii”. As vrea sa le colectioneze in el, asa cum facea pe vremea cand era tanar, cu bucati de hartie pe care nota cuvinte grele din dictionar.

Treceti pe la Lucian, popositi la casuta lui din povesti, construita cu mana si pasiunea lui, stati cu el la taclale, pe fundal de lemne arzand in semineu si cu inima deschisa. O sa fie o experienta pe cinste!

(Visited 107 times, 1 visits today)
111 zile in Hawai'i, experienta care mi-a schimbat viata la 24 de ani. Visuri devenind realitate. Partea 1 - Oahu.
Da, tu, mama. E greu. Uneori aproape inuman. Dar si cea mai frumoasa perioada din viata ta

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole recomandate