Viata & Iubire Visuri & Inspiratie

Poti pacali orice, insa nu si memoria olfactiva!

25/04/2019

Oare cum se face oare ca o simpla dara de miros cunoscut, de aroma veche…e conectata cu copilaria? Ca un free diver, simtul olfactiv pare ca ne duce direct in adancuri, cu o rapiditate demna de viteza luminii si cu o claritate de cristal.

Niciun alt simt nu pare sa aiba acest efect tulburator, rapid, nostalgic, dulce. Mai mult, mirosul e acel simt, care NU se lasa prins in tehnologie, in trimitere de date, in viitor, in afirmatii si dogme. Mi-l imaginez ca o batranica, obisnuita cu tabieturile ei, ce deapana perpetuu amintiri din vremuri de mult apuse, tocmai pentru a le pastra vii, prin noi. Of, memorie olfactiva, ce cufar plin de minunatii duci tu in spinare, si rareori, doar rareori, il mai deschizi si ne lasi sa tragem cu ochiul.

Printre cele mai atipice amintiri olfactive pe care le am… este cea a iodului. Si nu oricare, ci acela impregnat in maini, in timp ce tata imi curata nuci verzi, in plina toamna roditoare. Oricand il simt, chiar si in uz medical, mintea mea face shut down si sare peste ani si ani si ajunge in curtea bunicilor, pe banca de sub brazi, unde nuci verzi sunt crapate cu un cutit ascutit, direct in causul palmei, iar miezul imi ajunge in maini. Il decojesc cu migala si apoi fericire. Nu e toamna mai trista pentru mine, ca aceea in care nu ajung sa degust cateva nuci verzi, in curtea parintilor mei, sub brazi, povestind despre viata.

Sau mirosul de lapte fiert cu orez. Decorul se schimba cu o viteza fulminanta, piesa de teatru se modifica si bucataria mamei apare in prim-plan. Cum stau eu, copil fiind, pe canapea si ma uit la bolul de orez cu lapte, asteptand sa nu mai fumege abur ca un vulcan activ. Ca sa ma pot arunca, ca un lup flamand, asupra acestui desert, pe cat de banal, pe atat de conectat cu propria mea copilarie… si sa il devorez pana la ultima bobita de orez sacrificat. Desi preferatul meu era colarezul, un amestec de apa cu faina, fiert in lapte, iar, cu cat avea cocoloase de faina mai multe, cu atat era mai desavarsit. Ce creme brulle, ce torturi simandicoase cu nume frantuzesti, ce tiramisuri si alte cele… asta e fericirea adevarata pentru mine. Colarezul si orezul cu lapte, specific primilor ani in sanul familiei.

Eram la un moment dat intr-un aeroport, in drum spre toaleta. Am ramas impietrita la intrare, pentru ca locul nu se suprapunea deloc cu mirosul de guma de mestecat Turbo. Amintiri au venit buluc si tavalug spre mine, cu toti prietenii mei din copilarie, cum ne jucam liberi si fara griji in spatele blocului, cum faceam schimb de poze cu masini, cum ne bateam pe cateva gume si incercam sa le impartim in bucati cat mai mici. Am inceput sa zambesc larg, din toata inima si toata bucuria sufletului de copil ce a devenit adult. Un adult, ce nu a uitat, de toata magia copilariei, mai ales daca era si guma Turbo prin preajma.

In mai infloresc teii, poate una dintre perioadele mele preferate din an. Pentru ca, vezi tu, teii nu sunt doar tei. Pentru mine sunt un fir rosu, invizibil, spre teiul bunicilor. Maiestuos, superb si armonios. Sub el, tata a pus un hamac, prins si de hambar. Teiul pentru mine inseamna bunici, stramosi, locul unde generatii dupa generatii au crescut si au dat nastere la noi lastare. Ma revad, cu o claritate uimitoare, sub el, urmarind parintii si bunicii dereticand prin curte. Zeci de albine roiau in jurul meu, in cautarea polenului bombat si delicios. Copil fiind, nu imi era frica de ele. In conectarea cu natura, erau prietenele mele, in timp ce devoram carti si adunam, fara sa stiu inca, amintiri pentru o viata, despre stramosi. Ca si mirosul de iarba proaspat taiata si plina de roua, teiul ma asaza in bratele bunicilor, cu care nu am fost niciodata apropiata, paradoxal… Dar nostalgia vederii lor, in mintea mea, are intotdeauna aroma de tei. Si iarba plouata, taiata, proaspata, vie, frematanda.

Si apoi, mai sunt acele mirosuri care nu sunt conectate cu a noastra copilarie, ci cu fericirea. Cu unele momente, ce se opresc din cursul firesc al himerei timpului… si raman in noi, ca bornele fixe, de pe sosea. Sa ne traga de urechi si sa ne readuca aminte: “Mai tii minte ce fericit/a erai atunci?”

Desi, cine stie, poate nu e o intamplare, caci nu e copilaria considerata a fi cea mai fericita perioada a vietii (in cazuri ideale, in familii ideale…)?

Spre exemplu, mirosul oceanului sau al marii. Oriunde as fi, pe orice tarm sau barca, indiferent de numele marii sau al oceanului pe atlasul lumii, acest miros ma face sa inchid ochii si sa uit unde sunt de fapt. Mirosul sarat al brizei si senzatia de viu marin, ma ajuta sa ma transpun intr-o clipita in Hawaii. Lacasul sufletului meu, locul unde m-am regasit si am pornit la drum, parca o noua fiinta.

Sau cartile. Cand imi afund nasul intr-o carte veche, cu paginile galbene si textul batatorit si inghesuit, nu ma transpun nicaieri. Parca ma evapor in neant, si calatoresc, invariabil, in vremurile Greciei antice si ale Florentei secolului XV, vad calugari tibetani scriind cu migala manuscrise pretioase, colind apoi biblioteci rare si impresionante din Europa, imi bag degetele intr-o calimara si cuvinte, razlete, se scriu singure. O colindare prin trecut si fericire, de nastere si moarte de civilizatii si carti. Iar apoi, aceasta calatorie se incheie, in mintea mea, in biblioteca judeteana din Focsani, unde eram atat de fericita sa ma plimb printre rafturi si rafturi de carti, de intelepciune, de vis si realitate.

Noaptea, inainte sa ma duc la culcare trec, intotdeauna, ca intr-un ritual samanic, prin camera fiicei mele. O iau in brate si ma asez in balansoar. E calda si pufoasa ca un cozonac, atat de linistita si diafana in somnul ei adanc. O mangai suav, imi afund nasul in parul ei si ii inhalez parfumul de copil bebelus, de lapte si miere, de acasa si de drag. Cu ea, acolo, in toi de noapte, imbratisate, ma simt teleportata direct in inima iubirii adevarate, a fericirii ascunsa in simplitate. Ii spun cat de mult o iubesc si ca o accept neconditionat, pe cat pot si stiu… o strang, tare, profund, in brate, o sarut in causaul palmei ei de om mic si o asez, cu grija, in patutul ei. Abia apoi pot dormi linistita, cand ritualul meu de seara se implineste cu ea. Iar mirosul palmei ei, unde imi adancesc toate simturile, asa dulce, putin acrisor… ma ajuta sa adorm… si nu o sa il uit probabil niciodata.

Ia-ti cateva secunde si lasa cufarul amintirilor olfactive sa se deschida. Ce se ascunde in el? Ce nostalgii, amintiri, timpuri se creioneaza si se activeaza in tine? Ce oameni sau locuri, mancaruri sau trairi, ce clipe si secunde revin la viata, ca prin minune, atrase de mirosurile tale preferate?

“Poti pacali orice, dar nu si memoria olfactiva!”

Petronela Rotar

 

(Visited 49 times, 1 visits today)
Daca maine va ramane in viata ta doar ce pretuiesti astazi... cu ce ai ramane?
Tafelspitz - mancarea imperiala a Vienei! De neratat!

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole recomandate