Austria

Primul semi-maraton din viata mea. Experienta, lectii invatate, ce sa fac si ce sa nu fac pe viitor.

25/04/2018

Revelion 2017. Harmalaie la noi in sufragerie, in Viena, unde ne-am adunat o gasca mare, fiecare venind din alt colt al Europei. Clinchete de pahare, fericire de nedescris, hore sarbesti si o beatitudine ce te face sa iti faci angajamente, fara sa te gandesti prea lesne la ele. Nu stiu cum am ajuns sa discutam despre maratoane, oricum ar fi, eu am zis sa ma inscriu la semi-maratonul Viena, de pe 22 aprilie 2018. Am facut un pact cu fina mea… gata! ne inscriem amandoua. Eheee, si mai multe pahare, in cinstea acestui gand preamaret!

1 ianuarie, 2 ianuarie, 3 ianuarie. Imi statea in coltul mintii. Ce am facut? Am zis, acusi trebuie sa ma inscriu. M-am inscris, nestiind deloc cu ce se mananca alergatul acesta.

Alergasem eu prin liceu, in curte, dupa mingea de volei. Si candva, acum ceva ani, terminasem un 5 km gafaind. Cam asta era toata experienta mea in ale alergatului. Dar motivatia era mare.

Intr-o zi geroasa din ianuarie m-am dus la sala si am zis ca rup. Ma urc pe banda si aleeerg, oh! cat o sa alerg.  Dau start, pas cu pas, gafait cu gafait. Apoi ramane doar gafaitul, picioarele nu prea ma mai tineau. Refuzam sa ma uit la indicatorii de pe ecran, ca sa fiu placut surprinsa la final de multimea de kilometri adunati. Dupa ceva timp, ce mie mi se parusera ore, nu am mai putut. Verific… 1 km. Unul singur, amarat, iar pe mine ma puteau aduna cu farasul linistit. Abia atunci am realizat in ce m-am bagat. 21! Adica inca 20, pe langa asta mititelul? Vai si iar vai!

Am venit acasa demotivato-motivato si, din canapea, am inceput sa descarc planuri de alergat, sa ma uit la zeci de filmulete pe Youtube cu tehnici de respiratie, nutritie, echipament, postura, cate si mai cate. Afara -10 grade, nici in geaca de eschimos nu imi venea sa ies, daramite sa mai si alerg!

Oricum ar fi, au trecut trei luni pe nesimtite, iar toate planurile mele de canapea se scaldau pe Apa Sambetei. Fiica mea trecuse din raceala in raceala, pana a ajuns la otita. Nici nu mai iesisem din casa cu saptamanile, tot masurand febre si cocolosind virusi adusi de la gradinita. Cand am iesit si eu la alergat, in sfarsit, prin martie, m-am procopsit cu o raceala de ajunsesem sa delirez in somn. Si nici nu am scapat de ea prea curand, tot s-a tinut de mine vreo trei saptamani. Macar aveam adidasi si sosete speciale de alergat.

Aprilie. Gata, alerg! L-am ascultat pe Andrei Rosu in disperare si mi-am zis ca nu poate fi chiar asa neagra situatia (desi era). La antrenamente abia dovedeam un cinci kilometri prapaditi, si aceia cu multe pauze de mers. Cum toata lumea din gasca noastra stia de inscrierea mea, ma tot intrebau, incurajator cum merge, eu fiind la trei zile inaintea marelui eveniment:

– Si cati kilometri ai alergat dintr-o bucata cel mai mult?

– 5 km, dar nu chiar dintr-o bucata. Din muuulte bucati, nu se pune?

– Pai ar fi trebuit sa faci cel putin 10 – 12 km.

– Hai sa schimbam subiectul! Asta era fraza mea preferata.

– Ai vazut traseul? Stii ca ajungi pe la Schönbrunn. Mai aparea iar o intrebare, peste trei minute de schimbat subiectul.

– Hm, mai bine nu ma uit, ca ma ia cu ameteala. Las’ asa, o sa il descopar alergand!

Imaginati-va multe astfel de discutii, care nu doar ca nu ma ajutau, dar ma bagau intr-o stare de sperieti. Stiam ca nu e ideal sa mergi acolo, nepregatit, dar asta era. Eram nepregatita. Rau. Dar tot voiam sa ma duc si sa imi incerc fortele. Planul meu B era ca o sa il merg. Pana am aflat ca e limita de trei ore. Pfiu, mi s-a naruit planul B, asa ca trebuia sa alerg pe bune. 21 de kilometri.

22 aprilie 2018.

Am plecat cu noaptea-n cap de acasa. Nu mai aveam stare. M-am incalzit imitand niste oameni de pe acolo, nici asta nu stiam cu ce se mananca prea bine. Toti pareau pregatiti, increzatori, faceau miscari de glezne si beau apa colorata. Mie mi-a luat chiar 15 minute sa imi pun chip-ul acela pe adidas. Dar eram fericita ca l-am pus. Eram in Block 5 din 6, adica printre ultimele grupe care luau start-ul cu aproape 30 de minute de la inceperea oficiala a maratonului. Singura poza pe care o am, amintire a amalgamului de sentimente traite inainte de start.

 

Am avut marele noroc sa dau de o gasca de romani si am tot urlat Hai, Romania!,  ca disperatii si mai auzeam in departare cate un Hai, Romania!, ce imi dadea asa o stare de apartenenta la tara mea de bastina. Ei alergau pentru maraton si incercau sa tina un ritm cat mai mic, doar 6.15 (habar nu am la ce se refera), dar eu abia reuseam sa ma tin dupa ei, desi eram doar in primii 5 kilometri. Dar nu voiam sa ii las, imi placea sentimentul acela de grup. Insa, a trebuit sa ma desprind si sa revin la un ritm mai normal mie. Cand am vazut borna de 5 km am chiuit ca o nebuna, ma gandeam ca mai trebuie sa fac doar inca de 4 ori pe atat si inca un kilometru. Cat poate fi de greu!

Imi era clar ca muschii isi aduc aminte de extenuare fizica, de pe vremea cand jucam volei cu sutele de ore pe saptamana. La fel de clar imi era ca il voi dovedi pe acest crunt semi-maraton. Acum imi alesesem un alt scop personal, acela de a nu merge. Doar sa alerg, oricat de greu ar fi, un pas inaintea celuilalt. Un pas inaintea celuilalt. Atat.

La kilometrul 10, care era in fata Operei, erau deja multi oameni pe marginea drumului care venisera cu toate zdranganelele copiilor de acasa si sentimentul era fantastic. E uimitor ce face chiar si cea mai simpla incurajare intr-un astfel de moment. Apoi a urmat cea mai grea zona, cea intre Naschmarkt si Schönbrunn, in plin soare, afara fiind peste 20 de grade. Apa era rara, la fiecare 5 kilometri, noroc ca mai rugam pe unul si pe altul de pe margine sa imi mai dea si mie o gura. Unuia i-am furat (i-am cerut voie totusi, in prealabil) o jumatate de croissant, asta in timp ce cumva alergam. L-am infulecat si mi s-a parut ca are gust de inghetata de Cookies. Deja imi imaginam costite, Käsekrainer si ce o sa devorez eu cand ajung la Finish. Apa. Multa apa. M-am reintalnit pe traseu cu fina mea, care pornise in alta grupa si am decis sa alergam cot la cot. Kilometrul 13. Mai aveam inca 9!

Sentimentul de a fi doua, impreuna pentru o cauza, imi dadea aripi. Acum costitele se preschimbasera in imaginea cu noi doua, trecand, tinandu-ne de mana, pe sub semnul de Finish. Planul meu de a nu merge a picat rapid, asa ca alternam mersul cu alergatul. Proasta, proasta idee! Mi s-a parut crunt. E mult mai greu sa intri in ritmul de alergare chiar si dupa cativa pasi de mers. Te dor toate celea, sau cel putin pe mine, neantrenata fiind. Mariahilferstrasse, macar ma mai holbam la cate o rochita din vitrina. Apare la un moment dat semnul in care se bifurcau drumurile. Semi-maratonistii la dreapta, maratonistii la stanga. Incercam sa imi imaginez sa mai alerg inca 22 de kilometri. Cu neputinta, chiar si in imaginatie!

Pas cu pas. Inainte. Gafaind, respirand, zambind. Gafaind mai mult. Am intrat pe Ring. Puhoi de oameni. Un singur kilometru mai ramasese. Acela, al meu, primul de pe banda. Cand mi-am vazut fiica si sotul pe margine, am explodat de fericire. Nu mi-a trecut prin cap sa ma duc sa ii sarut, poate la urmatorul eveniment. Am continuat ca o descreierata spre Finish. Deja ne tineam de mana. Eu si fina mea. Ne priveam si vedeam in ochii ei, ce era si in sufletul meu: “Wow, chiar facem asta! Chiar il terminam!”

200 de metri. Rathaus. M-as fi oprit, abia mai puteam, parea asa departe Finish-ul! Dar cum era sa ne inecam la mal, ca tiganul? Dar pas cu pas inainte. 100 de metri. 50. Inca un pas inaintea celuilalt. Tremurand. 10 Pasi. Chiuuuuuuind. 2 Pasi. L-am terminat. M-as fi pravalit pe un fir de iarba, in jurul meu erau doar muuuulti oameni si prea mult beton. Apa. Dati-mi apa. Am gasit si apa si un petic de pamant, pe care m-am asezat. Abia azi realizez ce ieri, 22 aprilie, nici nu reuseam sa mai rumeg. Am alergat 21 de kilometri. Pare atat de putin cand pun aceste cifre una langa alta, dar e atat de mult cand ii parcurgi pas cu pas. Iar cand inchid ochii si revad traseul, ma ia cu ameteala, chiar si cu masina pare tare departe. Nordul Vienei, dincolo de Dunare, traversat Prater-ul, ajuns pe toata lungimea Donaukanal, Naschmarkt, Schönbrunn, toata Mariahilferstrasse (nu doar cea faimoasa cu magazine si dincolo de Westbahnhof), Ring-ul.

Da, am alergat pentru mine. Am asociat acest semi-maraton cu ceva extrem de drag inimii mele, de care nimeni nu stie. Doar eu. Finalizarea lui, pentru mine, nu inseamna doar parcurgerea celor 21 de kilometri, ci un Univers de semnificatii ascunse. Ca si nasterea, e metamorfozant. Realizezi ca limitele sunt doar de jucarie. Par reale, dar se evapora la prima lor depasire. Si, atunci, realizezi cat de maret este omul, in potentialul sau.

Nu stiu ce inseamna toate cifrele, stiu doar ca l-am finalizat in 2 ore si 34 de minute. Pare o eternitate, dar e a mea si o iubesc!

Ce am invatat din aceasta experienta?

Ca uram alergatul, mi se parea atat, dar ataaaat de plictisitor. Acum, realizez ca a devenit cathartic pentru mine. Ma linisteste, ma regasesc pe mine insami in cadenta pasilor, ma simt extrem de bine dupa aceea, desi imi e atat de greu sa ma motivez sa ma incalt si sa ies pe usa. As vrea sa ramana un stil de viata, nu doar un eveniment punctual in viata mea.

Da, clar, neaparat merita sa te tii de un plan de antrenament. Iar daca fugi de planuri, ca mine, atunci macar sa alergi de trei, poate chiar patru ori pe saptamana. Macar trei luni inainte, ideal ar fi tot timpul.

Echipamentul face totul. Adidasii de alergat si-au scos toti banii, am scapat de orice forma de efecte secundare. Da, febra musculara am grupa mare, merg ca un melc in ghips, iar scarile sunt un calvar. Ma simt ca si cum cinci trenuri, concomitent, au trecut peste mine. Banuiesc ca o sa treaca. Sper.

Unii oameni, ca mine, iubesc sa fie printre alti oameni, isi iau forta din puterea unui grup, prind aripi incurajand pe altii si fiind incurajati ici si colo. Un astfel de eveniment a fost pentru mine o lectie de viata. Sa alegi oamenii in locul cifrelor, sa te bucuri de drum, nu numai de destinatie, sa spui o vorba buna cuiva care se vede ca nu mai poate, poate chiar sa ii iei de mana si sa ii ajuti. Acesta este semi-maratonul pentru mine, acum, la o zi de la finalizarea lui. O experienta personala, conectata cu peste 40.000 de oameni.

As mai face asa ceva vreodata? Cu siguranta. Deja ma gandesc la ce o sa ma inscriu in anii ce vin. Imi face cu ochiul maratonul, dar inca nu e de bine, acolo chiar e nevoie de antrenament serios. Poate un semi-maraton din nou. Sau poate un maraton sub forma de stafeta in patru persoane, fiecare alergand 10 km.

Clar imi este, totusi ca, macar o data in viata, un astfel de eveniment merita incercat! Nebunii aceia ce alearga si iar alearga (de placere, cica!), nu imi mai par chiar asa nebuni.

“Exista un MOMENT in fiecare cursa.

Acel moment in care fie te opresti, fie iti spui: I CAN DO IT!”

La fel ca si in viata!

(Visited 175 times, 1 visits today)
Daca te iubesti si te respecti pe tine insuti, atunci nu poti uri experientele care te-au modelat.
Carti de citit intr-o viata #5. The Artist's Way - redescoperirea creativitatii din tine

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole recomandate