Viata & Iubire

Sufla-mi, mama, pe inima, cum imi suflai si pe genunchi cand eram mica…

08/10/2015

Ohhh! Vin unele zile peste noi, asa… hodoronc-tronc si parca toata podeaua vietii noastre se zgaltaie din temelii…

Presentimentele se perpelesc la cald inca de cand ti-a spus: “As vrea sa vorbesc cu tine ceva serios.” si aflam, cu soc, ca ceea ce consideram relatia ideala… devine noua fosta relatie. El sau ea, acolo in fata ta, spunandu-ti ca are nevoie de o pauza. Pauza? Cine o fi inventat aceasta pauza nenorocita! Caci stim cu totii ca asta e frisca sintetica de pe o prajitura mucegaita, o poleiala frumoasa peste un alt mesaj: “Nu mai vreau sa fiu cu tine, dar nu stiu cum sa iti spun.”!

Si atunci iti vine sa fugi la mama acasa si sa o rogi sa iti sufle pe inima, asa blajin si cu drag, ca atunci cand cadeai din pomi sau te juleai alergand bezmetic prin curtea scolii. Si sa se uite la tine, cu ochii ei mari ca de caprioara si sa iti confirme ca va fi totul bine. Ca va trece, cum trec toate. Da! trec ele toate, dar cu urmele ce faci? Alea mari, ce seamana cu urmele de caruta pe o ulita mica, dupa multa ploaie! Pe unde sa le ascunzi, sa nu le mai simti? Caci fiecare respiratie te ineaca, fiecare gand te impunge ca o sulita, fiecare amintire e ca pelinul… iar lacrimile ti-au secat si ele…

Sufla, mama, sufla! Asa cum stii tu mai bine!

Caci eu raman aici, jos, pe podea, imbratisata in forma de scoica, in propriile brate…

Caci nu mai vreau. Nu mai vreau nimic.

Vreau doar sa nu mai simt. Nu mai vreau sa simt nimic. Dar… chiar nimic.

Poate doar… cum continui tu sa sufli… asa duios, pana adorm.

“Sufla-mi mama pe inima,

cum imi suflai si pe genunchi ca sa nu ma mai doara…”

Anonim

Sursa foto

Precautie. Inima din piept mi-am acoperit-o cu o carcasa de broasca testoasa ce-a trait 800 de ani.
Mutatul si viata in Austria... parerile mele dupa mai bine de trei ani de locuit aici.

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza

Articole recomandate