Viata & Iubire

Voyage prin cutia cu fleacuri… sau amintiri… leapsa preluata de la Gabriel Liiceanu

21/05/2020

Tocmai am finalizat de citit fantastica carte “Scrisori catre fiul meu”, magistral scrisa de Gabriel Liiceanu. In ultimul capitol povesteste despre “cutia lui cu fleacuri”… un sertar mental unde are adunate amintiri de la diferite varste. Toate “lasate mostenire” acum fiului sau din Japonia.

Intinsa pe o patura in padurea, care are mireasma de usturoi salbatic si aroma de primavara racoroasa, ma intind sub soare, inchid ochii si imi caut si eu… propria cutie cu fleacuri.

3-4 ani. Mama, in bucatarie, pregatind o prajitura si eu asteptand freneticizata castronul, pe care urma sa-l “curat” dupa metoda mea personala. Cu degetelul, luand de pe marginile castronului orice ramasita de aluat, compozitie sau frisca… Mama, cu timpul, incepuse sa lase din ce in ce mai mult pe marginile castroanelor si oalelor, vazandu-mi fericirea mai mare decat in fata prajiturii gata scoasa din cuptor.

4 ani. Eu dorindu-mi cu disperare o surioara sau un fratior. Mai mare decat mine, chiar! Dar mergea si daca era mai mic/a, doar sa fie. Aveam niste coli de plastic, pe care erau toate literele, si daca le puneai pe o foaie si hartie si scriai cu un creion pe deasupra lor, se imprimau literele. Asa am scris prima mea scrisoare catre Mos Craciun, dorindu-mi o surioara. I-am dat-o tatalui de dimineata, sa o puna la posta. Dar nu a dus-o… nu stiu de ce. Cert este ca a gasit-o mama acum ceva timp, era pusa bine (atat de bine, incat nu a gasit-o vreo 25 de ani) si rememorez cu drag dorinta, care a ramas la fel de vie si in zilele astea. PS: Invatasem literele de mica, ai mei jucau des Scrabble si asa am bunghit si eu care e treaba cu literele acestea.

5 ani. Savurand faimoasa felie de paine cu pate (pe care il iubesc si azi cu aceeasi intensitate) si sorbind din ceaiul de flori de tei, adunate de la bunicul din curte, din strajerul nostru tei. Parintii mei, unul in dreapta, unul in stanga. Tot ce poate un copil sa isi doreasca. Mama, tata, impreuna si iubire.

6 ani. Tot la tara, unde mergeam cu parintii in fiecare weekend, dar nu ramaneam niciodata, caci de! bunicii erau batrani si deja satui de nepoti. Bunica l-a nascut pe tata la 45 de ani; in acelasi timp fiica ei cea mare a nascut si ea un copil. Asa ca, pana sa ajung si eu pe lume deja trecusera marsuri intregi de nepoti si cheful, rabdarea si dorinta de a mai ingriji un plod disparusera. Bunicul, semiparalizat de picioare si maini, pe o banca, la soare, cu bastonul lui sprijinit fidel langa el, ma ruga sa il pieptan cu un pieptene. Tare, tare, zicea el. Tare mai, nu auzi! Cand reuseam sa fug de indatorirea de a pieptana pielea capului si de a-i citi ziarul, fugeam in gradina si imi “insuseam” papusi, blonde, satene si brunete, din stiuleti de porumb. Si pe cat incercam sa stau departe de privirea bunicului, ramasa intacta, spre deosebire de corpul lui, tot ma bunghea si tipa dupa mine:
“Ti-am spus sa nu mai rupi porumbii. La iarna ce mancam?”

7 ani. La ceilalti bunici in vizita, la fel de batrani si nedoritori de nepoti. Bunica care ma punea sa spal ceaunul, pe care se uscase mancarea, caci nu turnase apa in el sa stea la inmuiat. M-am chinuit mult sa il aduc la o forma decenta, sa il pregatesc pentru noua tura de cartofi in untura. Si de atunci nu las niciodata vasele nespalate… sa vezi, uneori, ca tot ce suntem, este, de fapt o cumulare de pattern-uri, emotii, decizii luate candva in trecutul nostru calator.

Eu, la 8 ani, eram in clasa I si mama, fiinta feroce cand venea vorba de teme, se straduia sa ma invete sa fac zerourile perfecte. Nici prea ascutite, dar nici prea dolofane, nici prea mari, dar nici prea mici… toate bine incadrate intre cele doua linii drepte ca sulitele ale caietului de scoala. Cum perfectiunea e o mostenire de familie care pe mine m-a sarit pe la colturi, cumva, cumva, nu reuseam sa indeplinesc, rand pe rand, in infinitatea zerourilor, curbura perfecta. Ba unul era stramb, ba unul mai grasun, ba altul mai inalt… desi mie imi placeau toate, erau totusi creatia mainii mele. Insa ochiul de vultur al mamei ii gasea imperfecti.
Calul meu naravas, de care a pomenit Platon ca l-am avea cu totii, care nu suporta rigoare si, din cand in cand, isi cere drepturile la revolta, nou, la alergare libera m-a determinat sa strig categoric:
– Gata, eu plec de acasa!
Am luat o punga, din aceea de textil, am umplut-o cu haine (nu stiu de ce… doar cu sosete si chiloti, de parca astea mi-ar fi tinut de cald) si am zbughit-o pe usa. 8 ani, nici mai mult, nici mai putin nu aveam. Nu am ajuns prea departe, doar la parter, cand s-a dezmeticit si ratiunea si mi-am dat seama ca eu nu am unde sa ma duc. M-am intors tiptil la etajul doi, am dat sa intru in casa, dar mama inchisese usa si ma urmarea atenta pe vizor (am aflat eu mai tarziu). Si m-a lasat asa, sa ma perpelesc si sa ma mistui in propriul foc interior o eternitate mi s-a parut mie, probabil doar cateva minute.
Dar, stiu sigur ca, de atunci, nu am mai vrut sa fug de acasa.

9 ani. Tot la tara, aveam un caine destept foc, pe nume Bic. Nu stiu de ce, deja era o traditie ca atunci cand mai murea un caine, urmatorul sa fie botezat la fel… Vreo trei generatii de oameni, cine stie cate de caini! Eh, Bic asta era prietenul meu. Ne jucam des impreuna, ii placea sa vina si sa ma amusine, sa isi bage nasul in palma mea, alergam mult pe ulite si ma delectam sa vad cum il chinuie pe Cocos.
Iarna, ger, ne pregateam sa taiem porcul. Infofolita bine de mama, cu trei sube si patru izmene, cu cizme in picioare, tocmai il vad pe Bic al meu cum inhata din piciorul meu si musca serios. Noroc cu izmenele…dar am si acum cicatricile. Niciodata nu o sa uit privirea lui cand si-a dat seama ca m-a muscat pe mine, prietena lui, care acum avea mirosul hainelor astea imprumutate de la adulti. O combinatie de compasiune cu parere de rau pe care nu le-am regasit niciodata in ochii vreunui om. Toata ziua a stat pe langa mine si doar mi-a lins mana, parca rostind nezisul: “Imi pare rau, Imi pare rau, Imi pare rau.”

10 ani. Bucataria bunicii. Mica, indesata, cu soba cea de toate zilele, cu geamuri vechi, chinuite, casetate. Si bunica, la fel de mica, cu parul ei negru si alb, impletit si intrevazut prin baticul de care nu se despartea niciodata, presara zahar pe o felie de paine de casa. Si apoi il stropea cu apa, ca sa se inmoaie. Oh, ce deliciu!

Eu la 13 ani… la casa bunicilor mei, unde toata lumea zumzaia ca sa pregateasca pomana pentru bunicul meu, intors la ingerii din ceruri cu sapte zile in urma. Calcam, caci fiecare era indesat cu o responsabilitate de albina harnica. Geamul la casa bunicii, joasa si in care trebuia sa te apleci ca sa intri, era deschis. Fierul era bagat in singura priza din casa si masa era lipita de geam, dar pe afara, caci muream de cald in plin nadus de iulie. Atenta sa nu parjolesc fata de masa, o aud pe bunica mea vociferand foarte clar si atent. Mentionez ca era lucida, desi varsta ii mai furase din vigoarea corpului si elanul spiritului chinuit de o viata tare grea. “Da mai barbate, vin, asteapta-ma putin. Ce ai cu zoritul asta? Daca ti-am spus ca vin, vin, dar mai lasa-ma putin.” 14 zile mai tarziu se duse si ea, desi era destul de sanatoasa… sa se intalneasca cu bunicul “zoritor”, de care o lega o viata intreaga de momente, amintiri, batai, chin, fericire si cine mai stie ce.

15 ani. Prima excursie la mare cu liceul. Incantata ca stiu sa inot, invatand pentru ca m-a azvarlit tata in Siret, cand eram ceva mai mica, si a trebuit sa dau din maini si din picioare, am intrat in apa ca o nimfa. Am subestimat valurile, curentii si m-am trezit deodata rapusa de val, dupa val, dupa val, nemaiputand sa iau niciun miligram de oxigen. M-am zbatut, am dat eu din maini si din picioare, dar inutil. Daca nu era un coleg de la alt liceu in apa, sa ma impinga pana la mal, sunt sigura ca acum as fi avut un mormant pe undeva. Insa, am invatat lectia smereniei in fata naturii, pe care o port ca o pecete si de care am grija sa nu o terfelesc cu orgoliu si falsa stima de sine, caci stiu cum s-ar putea termina acesta lupta.

18 ani. Primul meu doi. Nota doi! La matematica. Nu pentru ca nu as fi stiut, ci pentru ca ma hlizeam in banca cu a mea colega si profu’, la al carui nume tremur si acum, dupa doua decenii, a vrut sa ma invete o lectie. Noroc ca nu a fost pus si in catalog, mi-ar fi “smuls” niste floricele din coronita care imi trona pe cap la fiecare sfarsit de an. Asta daca nu ma izgonea mama de acasa inainte, caci pentru tot gasea intelegere, dar nu si pentru nefacutul temelor si note mici. Parjol se isca!

18 ani. Piata Universitatii, eu abia poposita din Focsani in marea capitala, care mie mi se parea ca un Univers de sine statator. Dau sa traversez strada si observ ca nu e nicio trecere de pietoni… si nici pietoni. Stupefactie. Noroc ca observatia inca mai functiona bine mersi si am observat oamenii care coborau in pamant. Dau sa le iau urma si descopar un pasaj… primul pasaj pe care l-am vazut vreodata. In 19 ani.

Eu la 21 de ani, calcand prima oara in America, care a fost o si mai mare revelatie decat pasajul Universitatii. Dupa cateva zile m-am dus la camera unde erau masinile de spalat, am bagat o fisa si am asteptat fascinata ca toalele sa-mi fie iar curate. Le-am depus intr-un lighean si am plecat prin complex sa caut “sarma” sa le intind. Am tot dat tarcoale pana m-am plictisit si m-am hotarat sa intreb singura fiinta pe care o vazusem, un copilandru de vreo  8 ani. Imi arata cu mana ca “dryers” sunt in camera aceea. Cum acest cuvant nu exista in vocabularul meu de atunci, i-am zis ca da, stiu, ca masinile sunt acolo, dar hainele sunt deja curate, sa imi arate unde e sarma – mi-a fost greu sa gasesc un cuvant si pentru faimoasa noastra sarma de intins rufele! Dupa ceva minute bune, in care el tot imi arata camera cu masini si eu tot insistam incapatanata ca deja sunt spalate, ma ia, saracul, de mana, ma trage suparat dupa el, ma lasa din stransoare in fata unei masininarii, care, intr-adevar, arata diferit, imi desarta propriile mele haine inauntru, imi cere cateva monede si apoi le da drumul. Se intoarce pe calcaie si ofteaza. Eu imi inghit orgoliul si imi notez mental acest cuvant – dryer.

Apoi 23 de ani. Iar America, prima oara la discoteca de acolo. Eram o gasca de 5 romance, ni se spunea Whities, pentru ca eram singurele albe de acolo. Eu eram Tallie si vara’mea era Shortie, caci ne despart vreo 15 centimetri. Cand s-a terminat concertul, pe la ora 2… si am iesit in strada sa o luam spre strada, s-a desfasurat cel mai bizar show din viata mea. Un sir indian de americance, stateau pe trotuar de li se vedeau toate celea si dadeau la rate. Nu o sa le uit niciodata, precum si promisiunea solemna fata de mine insami ca eu niciodata nu o sa ma imbat si niciodata nu o sa ajung sa nu mai stiu de mine. Si de ea m-am tinut pana in zilele astea si sper sa o fac pana cand nu voi mai fi. Nu exista ceva care sa imi provoace un gust mai amar decat oamenii beti crita, care nu mai sunt in firea lor, se balangane de colo-colo, fac urat sau se degradeaza moral in ultimul hal. Si mai ales femeile. Mi-am adus aminte, in acele momente, de tot ce m-au invatat ai mei, principii de viata simple, dar intelepte, si le-am fost foarte recunoscatoare.

28 de ani. Vorba de o viata a lui tata, cand mai era suparat pe mine, era “Unde vrei sa te duci, la Honolulu?” Crezand ca e doar o vorba, ca si aia cu “de pe apa Sambetei”, iata-ma acum, dupa aproape trei decenii de convietuit cu Pamantul, calcand in Honolulu. Primele amintiri, in timp ce paseam in afara aeroportului sunt: fericire, umezeala aerului, parfumul de plumeria, asfintitul si faptul ca “visele se implinesc!”. In continuare ramane locul meu preferat de pe Terra.

29 de ani. Ma mut in Austria. Apartamentul e gol-golutz, abia de am reusit sa punem o saltea in mijlocul dormitorului, sa avem unde dormi. Dar, in aceeasi zi, se livreaza ceea ce am visat 8 ani de zile. Primul meu dryer personal de rufe. Ma culc fericita, posedand doar o saltea si un uscator de haine.

31 de ani. Hoi An, Vietnam, admirand orasul aproape milenar sub sute si sute de lampi si lampioane aprinse. Toate reflectate si dublate pe sufaprafata raului, de parca, ca intr-o poveste magica, lumi trecute prind contur, istorii nespuse incep sa susoteasca si tu te simti un spectator la propria ta viata. O viata si un moment la care ai vrea sa dai Pause, apasand un buton magic, ca totul sa ramana incremenit, chiar si cateva secunde consecutiv.

32 de ani. Desi eu mi-am dorit o nunta pe plaja, cu picioarele goale in nisip si cu parul mangaind briza, iata-ma in biserica, cu smokey eyes, parul prins ca bunica de pe uleiul Untdelemn de la Bunica, intr-o superba rochie alba, ca de printesa si cu picioarele stramtorate in pantofi cu toc. Nu m-as fi asteptat niciodata ca ritualul bisericesc de unire a sotului si a sotiei sa ma faca sa descopar ca ceva invizibil pluteste in aer, ca un fir auriu magic se tricoteaza intre sufletul meu si cel al sotului, ca emotiile imi vor acapara gatlejul si lacrimi multe imi vor juca in ochi. Desi cred ca este o energie invibila peste tot in jurul nostru, nu mi-as fi imaginat ca se va simti astfel, cu un cor cantand Aleluia, de ti se ridicau celulele din scaunul lor, ca voi simti magicul legamant si ca ma voi simti pe viata unita de o alta fiinta.

34 de ani. Irlanda, vizitandu-mi prietena cea mai buna, in scurtul popas facut inainte de a incepe singurul si cel mai dezamagitor curs de scriere. Am iesit sa ne plimbam cu motocicletele pe coasta. Nu, nu conduc motociclete, caci la cat iubesc viteza, sigur ma prapadesc. Ea, pe motorul ei, incepatoare. Eu, pe motorul sport al prietenului ei. La un moment dat ma intreaba daca vreau sa facem un Wheely. Nestiind ce e asta, am zis Daaaaaa, cum imi sade mie sa zic cand suna a ceva nou de explorat. Bine, tine-te bine, zice. Si, deodata, o ia la galop si ma trezesc cu motocicleta pe o singura roata, cu cea din fata in aer si eu tipand de fericireeeeeee si adrenalina, de am simtit ca plutesc imbatata de incantare vreo doua zile.

35 de ani. Dupa cateva ore de travaliu imi prind cea de-a doua fetita in brate, exact in momentul cand se decide sa vina pe lume. Un sentiment unic, de nedescris si imposibil de capturat in cuvinte… de a fi prima fiinta care prinde in imbratisare copilul… inca neatins de nimeni si nimic din viata asta pamanteasca.

Ieri. In padure, cu sotul meu si ambele fiice. Adunand leurda, pentru prima oara. Ce fericire, ce delectare… m-am simtit ca dupa o meditatie. Iar degetele imi miroseau a natura, usturoi, fericire si implinire. In simplitate. Delir sufletesc.

(Visited 55 times, 1 visits today)
Marile lectii de viata ale lui Octavian Paler in doua capodopere: AVEM TIMP & AM INVATAT
Uimitoarea poveste de dragoste dintre Ioana si Sergiu Cilibidache - cel mai Mare dirijor roman!

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole recomandate


error: naughty user !!!