Austria Viata & Iubire

Ce am invatat din doua nasteri naturale?! Una care a durat 40 de ore si alta doar 6 ore!

27/04/2020

Am avut norocul sa nasc la Viena de doua ori, asa cum mi-am dorit – natural. Sunt sigura, dar absolut sigura, ca in multe alte tari, mai ales Romania, as fi ajuns la cezariana. Ceea ce nu e neaparat rau, atata vreme cat eu si copilul suntem bine, dar nu era tocmai ce imi doream, in adancul sufletului, pentru mine si pentru bebelus.

Despre prima experienta am scris aici.

A doua nastere este complet diferita. Trecusem de termen si, pentru ca pruncul era estimat la peste patru kilograme, am decis sa inducem nasterea. Am plecat la spital, pe jos, ca sa ma mai plimb, apoi cu metroul, ca sa mai ascult putina muzica si sa ma relaxez. Am ajuns in pace cu mine insami si, cand am calcat in spitalul Döbling, mi-am zis ca eu de acolo nu mai plec decat cu un bebelus in brate.

Cel mai important lucru, pe care l-am facut pentru aceasta nastere, a fost sa lucrez cu mine insami. Am forat si dezgropat enorm, am reflectat profund la mine insami si la experienta primei nasteri in ultimele luni de sarcina. Am facut cateva sedinte de coaching cu prietena mea Svetlana, pe frici, temeri si alte lighioane vechi care isi faceau aparitia in mine, provenite de la prima nastere. Mi-am dorit enorm sa nu trag experienta trecuta si, mai ales, emotiile mele de atunci, peste aceasta noua traire, peste aceasta noua tranzitie spre viata. Nu doream sa ii rapesc copilului acesta sansa de a se naste in armonie, ramanand eu prinsa in sertare prafuite. Nu m-am mai dus la o groaza de cursuri de respiratie, Lamaze si altele. M-am plimbat mult in luna a opta si a noua, am facut zilnic vizualizarea unei nasteri naturale usoare si rapide. Am mers in padure si mi-am scris fricile si temerile pe hartie si apoi le-am dat foc si am pus in locul lor, in mine, numai de bine. Am acceptat, m-am iertat, am lepadat sentimentele de vinovatie si am cautat sa vad unde pot sa imbunatatesc ceva.

Al doilea lucru, la fel de esential ca primul, a fost sa vad ce alegeri am facut atunci si ce roade au adus. Si ce puteam schimba. Si am transformat aproape tot caleidoscopul de elemente, de la cine sa vina la noi (am ales sa ramanem singuri), ce sa facem cu toddler-ul nostru pe parte de integrare si conexiune, cat sa isi ia concediu sotul meu si multe alte asemenea decizii. Care si-au raspandit randamentul si efectele, fiind totul mult mai in liniste, pace, armonie cu noi insine, ca nucleu.

A treia decizie, care pentru mine a facut toata diferenta, a fost sa lucrez cu o moasa privata. Pe cat de sociabila si deschisa sunt eu, in astfel de momente, am realizat retrospectiv, am nevoie de cineva de incredere, cu care sa ma conectez de la suflet la suflet, prezenta feminina. Tamara, cea cu care am colaborat atat de bine la nasterea primei noastre fiice, din intamplare, pentru ca era de garda, ne-a fost inger, indrumator, sfatuitor de data asta. Iar pentru mine, aceasta prezenta calma, linistitoare, feminina, cu o experienta de peste 25 de ani, de care aveam atata nevoie, a fost ca o mana cereasca.

Inducerea a inceput in jur de ora 17, cu o treime de pastiluta inghitita cu apa. Moasa estima ca voi naste a doua zi, bazandu-se pe experienta trecuta si pe marimea copilului. Contractiile erau inca slabe, slabe, cand eu imi aranjam lucrurile din bagajul de maternitate prin camera, cand puneam lalele in vaze si imi sortam uleiurile esentiale. Dansam si radeam cu sotul meu, de parca eram pe plaja, in vacanta. Pentru ca am ales, ca de data asta, sa nu ma mai las infricosata de contractii, ci sa le primesc, deschisa. Rand pe rand. Una dupa alta. Am ales o rezerva de familie, iar sotul meu a atipit putin, ca sa fie fresh pentru cand se apropie momentul cel mare.

Eu am mers in sala de nasteri pentru un CTC, ca sa vedem bataile inimii bebelusului. Totul era perfect. Anestezistul a trecut pe acolo si am decis sa pregatim totul pentru epidurala (da, da, de asta eram sigura ca imi doresc!!!!), ca sa nu fie complicat cand sunt contractiile prea intense si e greu sa stai potolita. L-am recunoscut ca fiind acelasi anestezist care se ocupase de fiica mea de aproape trei ani, cand a facut operatia de polipi. I-am spus ca fii’mii i-a pus niste desene animate cu Hawaii… si ca mi-as dori si eu. Zis si facut. In timp ce omul trebaluia cu ace, plasturi, furtunase pe la coloana mea vertebrala, monta branule si altele din aceeasi poveste, eu eram toata un zambet si o fericire pentru ca urmaream Moana, o animatie Disney despre Hawaii si imi reaminteam miile de amintiri de pe insulele magice, unde am locuit 111 zile. Orice frica mai aparea, incercam sa o vad, sa o accept, sa o integrez si sa imi dau seama daca e ceva vechi, din trecut… sau e din prezent si merita sa imi bat capul cu ea. Majoritatea erau reminiscente din trecut (eram exact in aceeasi sala de nasteri unde a venit pe lume si Ariana, prima noastra fiica, perfect pentru reintegrare si rescrierea istoriei).

Mantra mea de-a lungul intregii nasteri a fost “What it is… it is!“, “What it is… it is!”, “What it is… it is!”. Cred ca am repetat-o mental si vocal de sute de ori. Pentru ca am ales sa Let go, sa ma las dusa de experienta, sa fiu deschisa la orice apare, fie ea chiar si cezariana daca e nevoie. Zero asteptari, 100% deschidere si acceptare.

De data asta, om nebun si pasionat de carti ce sunt, venisem si cu un ditamai romanul dupa mine. Cica sa citesc in timpul travaliului. Pentru ca deseori, cand citesc, uit de tot si toate si ma transpun in lumile creionate de cuvinte, fraze si actiune. Dar nu am reusit sa parcurg niciun rand, pentru ca doar am ras mult cu moasa si cu anestezistul, apoi am povestit cateva ore cu moasa (care fiind privata, a stat non-stop cu mine) despre teme faine si atragatoare pentru mine, precum reincarnare, misiunea vietii, iubire, Hawaii, El Camino pe care urma sa il faca alaturi de sotul ei, despre copii si alegeri, despre menirea noastra pe pamant… cate si mai cate.

Am mai primit o bucatica de pastiluta si mi-a fost clar ca, de la un moment dat, contractiile au devenit mai puternice. Am cerut epidurala, ca sa imi pastrez fortele pentru partea mai grea, cea de la final. Era deja in jur de ora 21:00 cand mi s-a rupt natural apa si dupa aceea, timp de o ora veneau contractii mai intense si tot mai intense, pe care le simteam chiar si cu epidurala. La fiecare contractie, in loc sa ma chircesc si sa strang din dinti, cum am facut la prima nastere, deschideam larg bratele si le fluturam in vant ca un pescarus. Stiu, pare nebunie curata, dar chiar functiona. Mi le imaginam valuri de ocean, care vin si eu le las sa curga spre exteriorul meu. Le simteam cum se preling prin mine, ca energie, durere, forta, din pantec pana la varful degetelor de la maini si picioare. Apoi pauza, iarasi rasete si povesti. Apoi alta contractie, alt val, alte maini fluturand, eu respirand si multumind ca al meu copil e mai aproape de mine cu fiecare contractie.

Pe la 22:20 am simtit ca nu mai este mult, contractiile erau extrem de vii, am mai cerut putina epidurala. Am primit. I-am spus Tamarei ca eu simt ca nu mai dureaza mult. Eram dilatata deja 7 cm. De la 2 cm la ora 19 ajunsesem la dilatatie 7 in doar trei ore… la prima nastere durase peste 33 de ore! Mi-am adus aminte de ce mi-a spus o cunostinta: “Alina, de la dilatatie de cinci cm la dilatatie zece cm dureaza foarte putin. Important e sa ajungi la cinci.” Si atunci nu m-am mai speriat, ca la prima sarcina, de intensitate. Eram fericita ca in curand o sa fie dilatatie maxima. In toata aceasta perioada am stat fie in picioare si m-am plimbat prin camera, fie m-am balansat pe o minge din aceea mare, medicinala.

L-am sunat pe sotul meu sa vina in sala de nasteri, pentru ca simteam ca totul va decurge mult mai repede daca este si el acolo. Corpul imi spunea deja sa imping. Si pentru ca nu ma mai tineam bine pe picioare de la epidurala, m-am urcat pe patul din sala de nasteri. De aici… mai tin minte doar ca epidurala ma ajuta sa nu simt intensitatea contractiilor, dar nu si presiunea copilului coborand, capul incercand sa iasa, nevoia stringenta de a impinge. Insa am decis sa iau totul ca valurile oceanului, vin, se extind, trec. Si in plina contractie, cand simteam ca vine durerea si valul… atunci si doar atunci… impingeam.

Era aproape ora 22:45 (ma tot holbam la un ceas pe perete, de aceea imi aduc aminte asa bine orele) si ajunsese si doctorul Hoffelner de la Döbling, care trebuie sa fie in sala de nasteri la partea finala, ca sa intervina in caz de urgente. L-am poreclit Einstein, pentru ca are parul exact ca el. Din pacate, doctorul care mi-a supervizat sarcina si pe care l-as recomanda dintr-un trilion, Dr. Prof. Husslein nu era in Viena in acel weekend. La un moment dat, il aud pe Einstein cum imi spune ca probabil va mai dura o ora. Eu, in plin urlet, ii raspund ca sper ca glumeste, ca o ora siguuuuuuurrrr nu are cum sa mai dureze la intensitatea aceasta!

M-am lasat ghidata de moasa, careia ii datorez totul. Am impins cand a zis si am avut grija sa fie incet, cum tot reitera ea. Sa lasam natura sa lucreze pentru noi, Alina. Lasa natura sa lucreze.

Si am mai avut enorma incredere in propria mea intuitie. I-am spus ca nu ma coafeaza deloooooc pozitia asta pe spate. Ca vreau sa ma intorc. Greu, greu a fost sa ma intorc, pe genunchi si coate, pentru ca nu prea imi mai simteam picioarele, erau ca de gelatina. Dar iubeam pozitia cea noua, parea atataaa de natural, de firesc sa stau asa. Si nu pe spate, cum o nascusem pe Ariana.

Cu fiecare contractie, mai impingeam putin. Pana a iesit jumatate de cap. Cu urmatoarea impingere a iesit tot capul. Si cu a treia, mi-am prins propriul copil in brate. Eu am fost cea care a pus mana pe ea prima, cea care a luat-o in brate instant. Era ora 11:11 noaptea, cifra pe care am vazut-o recurent in sarcina. Si inca nu stiu ce vrea sa semnifice… sper sa ii descifrez mesajul intr-o zi. Am reusit, tot cu greu, sa ma intorc pe spate si sa avem parte de Ora Magica, timp in care Amelie a stat pe mine, inca conectata la cordonul ombilical. A inceput sa suga “manierat”, bland si usor. Placenta a venit si ea la ceva timp dupa aceea.

Sotul a taiat cordonul ombilical cand ne-a spus moasa, apoi Amelie a facut o baie in apa calda, la care a adormit si parea cel mai fericit prunc de pe planeta. Desi a fost cel mai mare copil din maternitate, in perioada cat am stat in spital, aproape patru kg (ca si sora ei, care a avut 4.040 kg), perineul mi-a ramas intact si eu m-am recuperat aproape complet in cateva zile. In sensul ca stiu ca dureaza 40 de zile lauzia si de atata are nevoie corpul sa isi revina, dar ma refer la faptul ca dupa trei zile deja mergeam normal si nu ma mai dureau muschii, ca eram om, care deja iesea la plimbare in jurul spitalului.

Ce am observat ca a fost nou de data aceasta… au fost contractiile uterului de dupa nastere. Au fost mai dureroase decat dupa prima nastere, mai ales in timp ce alaptam sau imediat dupa. Mi s-a spus ca e normal dupa al doilea copil, ca uterul are mai mult de munca sa se retraga.

In bagajul de maternitate am luat doar strictul necesar si doar ce mi-a facut placere, in rest totul este furnizat de spital, de la haine la tampoane, la solutii pentru ranile de la sani si orice altceva iti mai trebuie in zilele de lauzie. Mancarea este delicioasa, calda si se alege dintr-un meniu vast cu o zi inainte. La fel, copilul are in rezerva absolut totul, de la Pampers, la haine, la servetele umede si la nevoie, i se poate furniza suzeta, lapte praf si orice altceva ar fi necesar.

Noi am ales sa stam tot timpul cu Amelie in rezerva, unde am putut sa o alaptez la cerere, in tihna. Exista si o zona unde nou nascutii pot fi ingrijiti de moase, dar fiind un copil asa bland si linistit, nu am simtit aceasta nevoie. Moasele si asistentele pot fi chemate de la un buton special din camera si vin foarte repede. Ca peste tot in lume, sunt moase mai prietenoase si altele asa si asa, unele mai vorbarete si mai implicate, altele mai obosite. Dar personalul este impecabil, nu am avut ce sa ii reprosez. Zi de zi, Amelie era verificata de un doctor si avea o fisa medicala stufoasa, in care ii monitorizau greutatea, buricul, alaturi de o groaza de alti parametri. Tot zilnic venea si doctorul sa ma verifice si sa vada cum se retrage uterul, un fizioterapeut care mi-a aratat ce exercitii e necesar sa fac pentru retragerea uterului si intarirea Beckenboden-ului – a perineului.

Ca si concluzie, pentru mine cea de-a doua nastere naturala a fost magica, a fost un vis, o terapie, o purificare. Ceva in mine a facut un shift major si parca ma simt ca o Xena, o Superwoman. E o metamorfoza in puterea Mumei feminine, in energia mamei, in mine insami, Alina. Nu pot sa o descriu in cuvinte, dar se simte si se resimte in fiecare atom din mine. Fizic, mental si emotional. As recomanda oricand nasterea naturala, dar inca o data, e o alegere atat de personala, incat increde-te in tine, viitoare mama!

Asa ca, iata fac insiruirea catorva elemente, pe care eu le consider ABSOLUT ESENTIALE pentru o nastere naturala. Invatate pe propria piele, prima oara the hard way, a doua oara the easy way.

Increderea. 

Pentru mine, personal, increderea in persoana cu care nasc a fost cruciala. Nu am stiut asta la prima nastere, dar atunci mi-am dat seama ca nu mi-a fost tocmai confortabil, emotional si fizic, sa prind atatea persoane pe tura, atatea moase si doctori care veneau sa ma “controleze”, if you know what I mean. Mai degraba m-au “ajutat” sa raman la o dilatatie mica – de doar trei cm, inchisa… in loc sa ma relaxez.

Multi spun: Ei, lasa, ca oricum copilul se naste! Sunt moase pe tura, doctori. Acestea erau si gandurile mele la prima sarcina. Insa acum, dupa doua experiente de nastere naturala, una mai diferita decat cealalta, pot spune cu mana pe inima ca 80% din cursul nasterii se cladeste pe acest sentiment de incredere. Pe acest element complet invizibil, dar care schimba radical modul in care corpul femeii se “deschide” si se lasa prada experientei nasterii.

De aceea, de data aceasta, am luat decizia sa imi aleg o moasa privata, care sa imi fie ghid, ajutor, sprijin, dar mai ales putere emotionala in acest proces magic al vietii. Doar gandul ca e oricand alaturi de mine si deja ma simteam atat de relaxata. Doar stiind ca pot sa ii scriu inainte, cand aveam contractii false sau sa ne mai sfatuim legat de una, de alta si era un pas enorm spre a ma increde ca totul va fi bine.

Tamara lucreaza la spitalul Döbling si accepta extrem de rar cliente private, doar cateva intr-un an. Insa in Austria exista o retea de moase extraordinar de bine pus la punct si, daca iti doresti o moasa privata, cu siguranta vei gasi una cu care sa rezonezi. Doctorul ginecolog poate sa iti faca recomandari, prietene, alte familii sau o cautare pe internet – aici si site-ul oficial al moaselor.

Starea emotionala. 

Ca si increderea, starea ta emotionala va face diferenta tot asa cum luna si soarele o fac asupra noptii si zilei. Sau cel putin, asta e concluzia la care am ajuns eu. Incearca, pe cat posibil, sa alegi intelept unde vrei sa nasti, cu cine. Sa te pregatesti pentru moment. Sa vizualizezi cum nasterea decurge cum iti doresti. Aici as dori sa subliniez importanta vizualizarii pure, fara asteptari. Ca un film pe care il vezi in spatele ochilor. Dar, te rog, te implor, nu te crampona in asta. What it is… it is.

Oricum, alege sa iei cu tine ceva ce te relaxeaza, o lista de muzica faina, un ulei esential care iti place, o poza (eu am avut poza mea cu o amerindiana cu mine, ca sa ma conectez la puterea mea naturala si sa imi readuc aminte de intuitie), o persoana care sa te incurajeze, o bijuterie sau un talisman care sa iti dea putere, o carte… stiu si eu. Orice simti ca te poate ancora intr-o stare de bine, intr-o dispozitie de pace interioara. Caci acestea sunt cele care conduc, dupa umila mea parere, la o dilatatie rapida. Mentalul poate bloca enorm o dilatatie si mai ales frica.

Intuitia. 

Urmeaza-ti intuitia. Daca e prima nastere, e posibil sa fie mai dificil sa ii auzi susotelile la volum mic. Dar increde-te in tine. Corpul tau stie mai bine. Copilul stie si el mai bine. Asa e natura crosetata, incat sa STIE.

Daca simti ca vrei sa iti schimbi pozitia, fa-o. Daca simti sa te plimbi si sa dansezi, fa-o. Daca simti sa razi sau sa plangi, fa-o. Am observat, citind zeci de marturii de nasteri naturale, ca e mai usor sa impingi la final, in pozitia in genunchi si in maini/coate decat pe spate. Pentru ca asa e mai natural, iar gravitatia ajuta si ea enorm. Si presiunea pe perineu este mai mica in aceasta pozitie.

Dar nu conteaza ce zic eu aici, tu lasa-te ghidata de intuitie. Care sper sa fie mai mare ca frica necunoscutului, teama ca nu stii ce e mai bine sau decat sfaturile celor din jur, care nu intotdeauna sunt in concordanta cu ceea ce simti tu. Evident, aici e limita aceea, cat sa fie totul sigur. Limita care imi era foarte clara. Atat timp cat si tu, si bebelusul sunteti bine, bataile inimii sunt regulate etc. Nu merita sa iti asumi niciun risc pe aceste elemente, din punctul meu de vedere.

Contractiile. 

Inainte de prima nastere am citit un teanc de carti pe tema nasterii naturale. Preferata mea a a fost Ina May – A guide to Childbirth, pe care o recomand din toata inima. Am mers la cursul de puericultura, la altul Lamaze, am facut sedinte de acupunctura si de Hypno Birthing. Ma simteam pregatita. Stiam (sau asa ma amageam) ce am de facut. Dar doar stiam. Mental. Emotional – nu.

Dar a sti mental si a face emotional sunt la fel de diferite ca doua planete din galaxii indepartate. Cand au inceput contractiile si au devenit putintel mai puternice, s-a dus naibii si imaginea cu lotusul inflorind si cu balonul cu aer care se mareste… si cu respiratia, si cu tot. Ma straduiam, dar, fara sa vreau, ma chirceam in contractie si abia asteptam sa treaca. Era o corvoada si ma intrebam incontinuu doar cand se va termina.

Dar, in cei trei ani care au trecut intre nasteri, am reflectat tare mult la ce s-a intamplat, la blocajele create, la fricile care au aparut, la ce s-a declansat in mine de a durat totusi 40 de ore?

La a doua nastere am imbratisat contractiile. Pe cat de ciudat suna, efectiv ma bucuram cand venea cate una. Mi le imaginam ca valul oceanului. Ma imaginam pe o plaja, in apa si cand venea contractia eu deschideam larg mainile, respiram adanc si lasam contractia sa se risipeasca din uter in tot corpul meu, spre exterior, prin fiecare celula. Ca si cand m-as fi aruncat in valul ei. Poate nu intamplator cuvantul pentru contractii, in germana, este Wehen, iar pentru valuri este Wellen.

Cu fiecare contractie, oricat de puternica era, respiram in ritmul oceanului. Luam durerea care incepea in interior si o revarsam spre exterior, deschizandu-ma emotional si, implicit, si corporal. Imi imaginam, cu fiecare contractie, ca sunt mai aproape sa imi tin copilul in brate. Transformam intrebarile de la prima nastere “Aoleu, or mai fi multe? Oare vor fi mai dureroase?” in “Vino, vino… cu cat e mai intensa, mai puternica, cu atat copilul meu vine mai repede pe lume!”.

Un alt truc, invatat de la Ina May, a fost sa tin gura deschisa pe toata durata travaliului (da, neaparat sa iti iei un strugurel cu tine in bagaj). Se pare ca e o conexiune directa intre gura si uter si e recomadat, pentru o dilatatie mai rapida, sa deschizi larg gura sau sa scoti sunete ca Muuu (vaca) sau Ahhhh (ca de relaxare) cand vin contractiile. Chiar a functionat!

Pauzele dintre contractii. 

Profita de ele la maxim. Sunt mai lungi decat contractia si sunt un moment perfect sa te reculegi, sa bei apa, sa te misti, sa razi, sa dansezi, sa faci orice simti tu in acel moment. Si asta nu inseamna sa te gandesti: “Valei, valei, se apropie inca o contractie, ce ma fac!?”. Miroase un ulei esential relaxant, asculta un stand-up comedy sau o muzica relaxanta, respira. Orice care sa te centreze, sa te aduca acasa.

Epidurala. 

Inainte de prima nastere, visam sa nasc 100% natural. Fara oxitocine, epidurale, analgezice sau mai stiu eu ce. Si, cu siguranta fara cezariana, de care am o fobie (stiu ca sunt mame la care este exact invers, au frica de nasterea naturala cum am eu de cezariana). Dupa 40 de ore, in care am primit epidurala in ultimele sapte ore, imi venea sa cladesc o statuie celui care a inventat asa ceva. Eu, personal, as recomanda-o. Pentru ca te ajuta sa nu simti contractiile la intensitate maxima si sa iti dramuiesti energia, puterea si concentrarea pentru partea finala, cand chiar e nevoie de ele.

Mentionez ca daca alegi epidurala, este exclusa nasterea in apa (la care visam), pentru ca nu mai ai control deplin asupra picioarelor. Si mai recomand a se face mai devreme, decat atunci cand sunt contractiile prea puternice, cand e greu sa stai arcuita ca o pisica si nemiscata cateva secunde bune.

Informatiile despre copil.

Tamara este o moasa precauta si faceam des CTC, ca sa urmarim bataile inimii si sa nu ne asumam niciun risc care nu e necesar. Spre final, am avut permanent nebunia aceea prinsa de burta si ma miscam dupa mine cu tot cu masinaria care monitoriza totul, pentru ca era pe o masuta cu roti. Radeam cu ea, ca poate fi chiar partenerul meu de a dansa Bachata sau Tango, pentru ca sigur nu ma calca pe picioare. Pe mine m-a ajutat sa stiu ca pruncul e intotdeuna bine.

Mai sunt multe de spus, dar iata ca iar e un post lung, lung de tot.

In concluzie, asculta-te femeie! Daca simti ca vrei cezariana, du-te si programeaz-o. Daca simti sa nasti natural, incearca. Ai incredere. NU cred in solutii generale, cred ca fiecare femeie se cunoaste pe sine cel mai bine si stie ce isi doreste. Important este ca atat mama, cat si copilul, sa fie bine! Asta! Asta e cheia. Si What it is… it is! Lasa asteptarile deoparte, nu sunt decat o sursa sigura de dezamagire. WHAT IT IS… IT IS!

La finalul acestui post despre nastere naturala, doresc sa impartasesc si povestea unei prietene care a nascut prin cezariana programata, la AKH, in Viena, cu acelasi doctor, Dr. Prof. Husslein (un om si un doctor extraordinar, o enciclopedie de experienta si cunostinte, care a facut deja mii de cezariene si a adus pe lume zeci de mii de copii). Doua experiente diametral opuse, nastere naturala – cezariana, spital privat – spital de stat, copil mare – copil mai mic, alegeri diferite. Amandoua perfecte pentru fiecare dintre noi. Pentru ca nu exista un singur drum. Exista doar ceea ce ne e potrivit noua. What it is… it is, remember?

A da nastere nu este o chestiune de a impinge si a expulza copilul,

ci de a te abandona energiei nasterii.

Marie Reid

(Visited 615 times, 1 visits today)
Cand zona de confort iti devine propria inchisoare
Un mic "dictionar" extrem de util daca planuiesti sa intri in concediu maternal in Austria

1 comentariu

  • Reply Austria-Cum a decurs nasterea la AKH – Lady Butterfly 29/04/2020 at 11:31

    […] Va las AICI linkul cu experienta nasterii experimentata de o prietena in Viena la privat. Deosebirile sunt evidente […]

  • Parerea ta conteaza

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

    Articole recomandate


    error: naughty user !!!